Eu trebuia prin codri, în alt veac să-mi sparg jirul.
De ce să duc în spate, heraldic, lumea acră?
Voi știți ce-i frumusețea, de-nțeapă trandafirul?
Nu-n suferință-i noima ființei de-a fi sacră?
Orice-nflorire-i rană, ce răsărit nu doare?
S-o spună Răstignitul, ce a văzut cu spicul?
Cenușa de-a ars iadul e jertfei cină,-n floare,
Sub lăcrimar aripa și-o crește borangicul.
O, cuvioasă hoașcă suflând doar pluș din iască,
Fără clempuș la bârfă, certând de cer turcoazul…
Doar cel ce-a băut focul, de dragoste vorbească,
Regină este marea, de are prinț talazul.
…tu-nșoaptă-mi la ureche cum norii se fac neamuri;
Azi noapte, lună plină, mi-ai adormit în ramuri!
dumitruichim 