La ce mi-ar mai folosi
numele
când nimeni prin el nu mă strigă?

Pinule,
nu vrei o tristețe în plus?
Singurătăților rigă
căror din ele m-ai spus?
Ecoul,
trecut de zănoagă,
ar vrea să se-ntoarcă
precum steaua
ce-și bea din fântână
amarul, de parcă
blestemul de aur
și-ar dori prin sărut să-și culeagă.

Zburătoarea
cu aripi albastre
îți bate de-aseară în lemn.
Ce fel de morse îți scrie,
mărunte
în semn,
cu numele meu pentru punte,
cea albă, tăcândă, din scânduri?
Pentru ce,
în noaptea fără de untdelemn,
te îngânduri?

Ia numele meu, cât mai este.
De poveste,
iar te-ndoiești că a fost?
Scrie-l pe albul răscrucii –
odihnă
cărărilor
ce prin el s-au tot dus!

Tu, care porți
lacrima lui Dumnezeu,
spune părintelui vânt
să mă înșoapte prin cetini,
pe unde doar pinul
își curge aminul…

Și urcă,
frate de sânge, și umbră,
și plâns de vioară,
în genunchi, peste piatră,
fă-te cărare singurătăților,
dar urcă mereu,
du-o
mai dincolo de sus,
pe unde lumina
în inima ei se scoboară.

Oare cântecul meu
ar putea să-ți fie povară
c-o simplă tristețe în plus?

Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

Câteodată,

precum ochii tăi,

inima se limpezește,

că poți vedea dincolo de gând,

până în Dumnezeu.

Peste gardul de școală al Lui

se aud

clopoțeii râzând…

Alteori,

ca o negură din neunde

se face-nserare

deasupra inimii mele,

ca printre coarne de cerb

violetul pietrelor rare.

Atunci,

ochii tăi, aproape plângând,

îmi repetă, mereu și mereu,

să nu uit intraductibilul verb

din limba clopotului mare.

Ochii tăi, mai frumoși ca oricând…

Dumitru Ichim

Kitchener, Ontario

Cu brațele
încrucișate strâns în forma crucii,
judecătorii legii
în orice înflorire
văd demonul curviei.

Numai îndrăgostiții,
cu osul de aripă,
știu să zboare,
unul spre altul,
ca Tine
cu brațele întinse.
Dumitru Ichim

Când timpul
îți va mai scrie un cerc
ai grijă copacule,
nici măcar în treacăt,
să nu amintești frunzelor
și nici vântului.
Despre zborul oprit,
Ispititor de data aceasta,
va fi neadormitul greier,
judecătorul
rădăcinilor noastre de iarbă…
Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario

…și-n barca lor
suindu-se
le-a cuvântat zicând:
Să nu râvnești
desăvârșirea pietrei de cristal
și nici
trufașul ei avut de giuvaier.
Neprețuita
cândva fusese duhul
luminii ce-a căzut,
dar Eu zic vouă:
Măsură fie-ți apa!
O vei găsi și-n sânge,
și-n lacrimă,
și chiar și-n rătăcirea ta de nor;
iar când iubiți,
aminte luați din nou
la-nțelepciunii ei,
ce cum șoapta nunții
pe buze știe s-o oprească
ca buzelor să deie
tăceri schimbate-n vin.

Cadouri rare,
neprețuite îndoieli,
și-altfel de nestemate.

Pe catifea,
bând
ațipitul lor,
fum lung,
din narghilea,
spre nefiresc –
aleanul!

Din codri se-auzi
boncăluindul corn,
prelung…

”Închideți uși, ferestre,
și, zăvorâți, să închinăm,
în disperare, tinereții!
Beți!”

Așa strigase negrul vornic,
cel mai poznaș,
ce-a legiut sub ornic
chervanele din Trapezunt
și clanul.

”Nu auziți?
Pe-afară trece anul,
cu colți de aur, primul din mistreți,
ce singur a scăpat din țarcul
Măriei Sale Regelui Doinaș!”

…și toți priveam
năuci,
până la unul,
cum sfidător ne întorcea Nebunul,
neprețuitele oglinzi și îndoieli.

Dumitru Ichim

Culesul fruct, de șarpe, din vârf de pom, ca vrajă,
Metaforă-l văd unii, verzui glumind pe coajă,
Da’-n Biblie nu scrie cum noi credeam cu mărul,
Că Eva pe sub iță-ți ascunse adevărul…

Dumitru Ichim

Pentru un templu
se cere multă piatră –
fiecare să-și recunoască inima.

De este adusă din râu,
îndelung
și cu răbdare
trebuie cioplită,
că prea mult apa
i-a cântat de iubire…

Dar ca zidirea,
să fie puțin și a Domnului,
are nevoie de o minune:
Acești copaci,
ce-au fost îndrăgostiți,
străini de piatră, încă se iubesc;
Oare ce alt nume
am fi putut să găsim,
îmbrățișării lor,
decât ușile, ușile, Sfintele Uși?

Dumitru Ichim
pictura de Horia Bernea

Parcă mi-e dor din nou să fiu școlar
și să întreb la orele de geografie:
Dacă pământul e rotund,
atunci oceanele
cum ar putea să fie?
Și oare întrebarea
chiar ochiul nu-l încurcă
văzând corabia ce vine către noi
cum valurile mării
încet, încet le urcă?
Au nu ne’nșeală largul
zgârcit când ne oferă
la început numai catargul?

Eu nu Te’ntreb ca alții:
Unde ești Doamne și de unde?
Ca nimănui mi-s mările rotunde;
oricare lege îmi cade repetentă,
însă aici în vârful de ocean,
inima Ta – vecină –
o simt ca pe-o tangentă
cum mă atinge cu arcușul nunții.
Veniți la mine, sunt nebunul care
am învățat să-i smulg lui Dumnezeu
din rădăcină
munții!

Dumitru Ichim