Vorbesc ca-ndrăgostiții, în rest – copac de treabă!
Îmi face curte vântul, metafora și vinul,
Joc șah cu moartea seara, și-o fur pe sub silabă.
Tristețea-mi preferată o beau numai cu pinul.

Dau bir la toți castanii, ca-n vremea otomană,
Măruntul timp ce-mi curge, uium de-argint din ornic.
De nu știi nebunia, cum vrei să-mi cânți în strană?
Iubirii niciodată nu i-am rămas datornic.

Nu mă-nțelegi?! Desigur, dezmățul nu-l deretic,
Când apa-n primăvară, osană-și vrea talazul!
N-am îndrăznit ca roza s-o corectez cu-n petic,
Nici iarba cum să-și țină peste mormânt plaivazul.

Vecia știu cum doare, ca zărilor șuvoiul;
Cum trestie de cuget, când mi-e din foc altoiul?