Nu-și toarce primăvara din glod și mâzgă fastul,
Și crin, dansând pe ape, din mlaștină și viciu?
Cum, Platon zice, trupul c-ar fi la duh balastul?
N-a cunoscut bretonul divinului supliciu?

Când Cel-Înalt iubește e pururi în răsfrângeri;
Argilă ia în palmă și-o subție-n oglindă.
Nu cerul, din țărână e templul pentru îngeri,
Ideile căzură, ne-având ce să aprindă,

Că ori și cât de pură-i năluca din idee,
Precum e fumu,-i stearpă, nimicului comarnic,
Dar când iubești, urzica tresaltă-n orhidee,
Că inima-i cu vinul, cel mai slăvit paharnic.

Nu crezi că omu-n toate e-al Cerului răsfăț?
– Mai bine-ai stinge lampa, alt Platon să te-nvăț!