Nici până azi de nimeni nu se știe,

de ce apostolii după plecarea Lui

se întorceau în lume

cu ochii înzorind a bucurie.

Da, Înălțare-a fost,

încerci să-mi spui,

dar nu și despărțire?

Cum, nimeni nu a plâns?

mă-ntreb ca omul prost.

Plecarea Lui  –  dezamăgire?!

îmi suflă-n cuget duhul rău.

 

Mă iartă, Doamne, nici Taborul Tău

nu mi-a fost dat să-l urc cu ucenicii,

de-aceea și-nălțarea Ta o văd

ca prin păienjănișul fricii

de cerul sabaotic, gata de prăpăd.

Lor le-ai lăsat potirul –

taboricul ce-și naște propria lui zare – ,

dar mie ce-ai putea să-mi dai

când Te  desparți de beduinul Tău

la Inălțare,

eu,

rătăcitul, ce-am ajuns atât de greu

abia la poala Muntelui Sinai.

 

 

Nu lacrima,

ci steaua unghiului mă toarce:

”Pământ ești

și în pământ te vei întoarce…”

Taci, cugete –

pustiului splendoare de ciulină –

chiar și din aur  buchea de ți-ar fi,

să nu-ndrăznești să-mi spui

că lut am fost și-n lut o să reviu

că inima-mi

mai bine eu mi-o știu ;

tot timpul după chipul Lui –

în străvezimi – Lumina

mi-am limpezit-o strecurând pământul,

iar de-a rămas din el vreun pic

e că m-asemăn cu Cuvântul

ce L-a semnat pe Dumnezeu

chiar și pe porțile de iad

cu hieroglifa aplecată-n spic.

Aici îngenunchez pe ale Tale trepte,

cu-amestec de sânge și sudoare:

Cine pe cine se moare

când cele două drepte

ajung întretăierii?

De ce punctul lor – Iscoditorul Învierii – ,

cugetătorul ar spune,

că n-ar avea dimensiune?

Și viața   lor și viața mea

același scop intersectează,

dar scopul – sâmburul din rază – ,

purcesul spre minune –

de ce nu ar avea

dimensiune?

De-aceea mi-este frică

și frica mă desparte

că-s rătăcit și de viață și de lipsa ei

și nu posed

nici propria mea moarte.

Iți amintești de strachina cu linte?

Ei n-au știut că gustul ei de var

te ispitește pipărat spre neființă.

Părinte,

de este cu putință,

învață-mă să cred

că poți să depărtezi acest pahar,

că nu mi-i frică de amărăciune

ci doar că punctul

nu ar avea dimensiune.

Că dacă e nimicului asemănare

de unde vom începe cu litera cea mare?

 

Numai Toma în ziua Adormirii,

departe, printre străini,

se certase o noapte întreagă

cu Coroana de Spini:

”Cum n-ai putut măcar pentru-un ceas

să te împarți la dafin, sau firii de măslin

și numai ghimpe și țepușă ai rămas?”

” Ușor e să mă cerți,

dar nimeni nu ți-a spus pe față,

de ce nu ți-ai ales o altă seamănă,

tu inimă , ciudat de pădureață,

numai pe mine  – Coroana de Spini –

să-ți fiu și mamă și geamănă?”

 

…și am citit, undeva

nu mai știu,

că-n ziua Adormirii,

când stelele musteau în sineliu

aroma,

sosi într-un târziu,cu fața arsă,

ca pământul

Apostolul Toma

și a cerut să-i deschidă mormântul.

 

…da’n apocrifa ștearsă

mai deslușim, parcă pe iazul somnului,

că de pe patul plin de crini

plecase Maica Domnului,

și-n locul ei i se-arătă lui Toma

pare-mi-se

Coroana cea de Spini,

ce pentru prima dată, pentru Geamăn,

în locul Prea Curatei înflorise.

 

Slova nu vede, dar e prag văzător,

inima tace  – deși e vorbindă vedere –

genunea luminii cum crește în zbor

spre noaptea Luminii

nuntindu-și abisul de luminândă,

când așa de plăpândă

se frângea în foișorul Cinii.

 

…apoi se opri pe Tabor.

Zugravul aduse un nor

cu Moise și cu Ilie,

dar nimeni nu știe

ce încercau să adune,

ca la aritmetică:

lumina văzută plus cea profetică ?,

dar numai Ioan, mai altfel ne spune,

că-mprumutând condeiul de grâu spre minune,

când Duhul se-odihnește peste pai

în rusalină adiere ,precum vântul,

văzându-i nevăzutul

spori genunea zămislită-n  grai:

”Cred că așa

la început  era Cuvântul!”

Sălbatic adâncul acela

niciodată nu-l semnase vreun nufăr,

dar a fost o boierească oră de vrajă

când i-a primit pe pescari

cu toată argintăria

zvârcolită pe solzii de pește,

parcă răsfățată în ispite de cufăr,

nebunește

și iarăși căzută în mreajă,

cum spuseră unii –

zbughinde oglinzi din șarpele lunii.

 

…Ioan i-a chemat pe Iacob,

pe ceilalți și pe tatăl lor Zevedeu,

numai Petru, parcă

mâna vânjoasă-i fu arsă

de frânghia năvodului greu,

bătea mătănii  ( speriat,

îngenuncheat în barcă)

lui Iisus,

dar cu fața întoarsă

către corabia cealălaltă,

plină și ea de minune,

și a strigat

cu vocea de spaimă înaltă

către Hristos:

”Pleacă de la mine, Doamne,

că sunt om păcătos!”

Ce i s-a arătat nu se spune

și nici pescarii cu el nu văzură,

dar Iisus îi făcu semn să tacă din gură,

apoi, neauzit,

către îngerul, ce-i ajuta pe pescari,

trăgând la hamul mrejei doldora de pești:

”De ce atâta grabă,

blând l-a certat Iisus,

tu nu ai auzit când ți-am spus

ca să le dai o mână de-ajutor,

dar să te-mbraci în straie pescărești?”

 

La vamă mi s-a spus

că eu nu sunt eu,

că numele ce-l port

l-ar fi avut,

smochinul cel neroditor,

ce s-ar putea să fie viu,

iar eu aș fi cel mort.

 

De peste umăr

mă tălmăcește spinul,

că-n locul meu

fu blestemat smochinul

și doar c-aș semăna cu el:

– ” Cine-ar putea să-l duplice?”

 

Si-am auzit atunci pe moarte

cum repeta pe vameș, dar amar:

– ”E fals în acte publice?

Așa oricărui s-ar părea,

dacă acest copac nu ar avea

ca scuză  – neștiutului de carte,

aici, lângă amprentă,

inițiala crucii Regelui Pescar”.

 

Doar până-aici pot să văd  –

mai multe degete decât culorile,

dar cum or fi și celelaltele,

înaltele,

ce ochiului scapă?

Se zice că doar îngerii,

în zi de sărbătoare,

din nuanțele lor se adapă.

 

Doar până aici pot să aud,

ne-ngăduit e dincolo țărmul,

dar sunt coloratele sunete,

dincolo de șoapte,

dincolo de tunete…

Cum o fi graiul bradului crud

fulguit în vocală de  nea,

sau cum o fi gângurind

prima stea

sub alintul de noapte?

Cum de nu pot și eu să aud?

 

Doar până aici…

Mai mult

nici n-ași putea să mai mor

și nici în plus – mai viu decât viu…

De-ajuns mi-s toate, Limpezirea mea,

că milostiv, precum te știu,

eu cred

că pana sentinței ai s-o moi,

la Judecata de Apoi,

în călimara Muntelui Tabor.

 

Kitchener,Ontario

Din necând, din neunde,

nici timpul știind ca să-o zică,

stea ce albastru-l urzică

de-i tremură’n unde

hieroglifa din vârful de Vineri,

Săptămâna Mare

începea  ca scrisul rândunicilor

în jurul bisericuței de lemn,

unde dormeau puii lor

cu somnul păzit ca și al bunicilor

de ghiocelul sfânt de undelemn.

Pe o masă

pe Doamne-Doamne L-au pus.

Mama ne ridica de subțiori,

ca la privechi, bunul rămas din vechime,

să-L mai vedem  încă odată pe Iisus,

cu ochii închiși și fără de glas,

ținut în brațe

de Maica Domnului și flori nicodime.

Si azi ca și-atunci mă-nfioară

frica fluidă  zdrobită cu pleoapa,

când rănii îi dasem sărutul,

din coasta Lui a început să curgă

și sângele și apa,

încet,

tot mai încet,

ca Prutul…

… iar Lazăr   ‘naintea  dis-de-dimineții,

( când roza pădureață în rouă era crudă)

după rânduiala talmudă

a mers și el să-și scrie în pământ

un copac

numit Pomul Vieții

ca legământ al nașterii.

Legenda spune că Adam

după ce a mușcat

din frupta cunoașterii

s’a îndreptat cu fuga măruntă

spre Pomul Vieții cu frunza de nuntă,

dar n’a mai ajuns că îngerii

către seară i-au fugărit

până în valea plângerii.

Se spune în cartea Bereșit

că’ntoarcerea  spre raiul pierdut

e să plantezi un pom anume

al nunții sau vieții

care-ți va fi podeț cerut

spre cealălaltă lume.

Așa  făcu și Lazăr ,

un  cedru zvelt  plantă printre știubeie;

credeai că-i o fecioară

care se roagă

lângă-al stâncii chivot,

acolo  lângă șipot,

unde se-oprește luna

isopului aghiazma să i-o beie.