• About
    • LA VAMA A DOUA, CU YOHO

dumitruichim

~ Just another WordPress.com site

Category Archives: Proză

O POVESTE ADEVĂRATĂ

27 Tuesday Nov 2012

Posted by dumitruichim in Proză, Recenzie

≈ Leave a comment

Tags

Aurel Sasu, Dumitru Ichim, Florica Batu Ichim, Iov, recenzie, suferință

 

O POVESTE ADEVĂRATĂ

Zborul spre Statele Unite urma să aibă loc în 21 iunie 2012. Un drum lung şi obositor, până pe Coasta de Vest, în oraşul îngerilor. Cu biletul de avion în buzunar, cum se spune, mă adâncisem deja cu gândul în ideea de tihnită vacanţă californiană. Când, aşa, deodată, telefonul, care avea să schimbe cursul aşteptării mele şi a evenimentelor, cu iz de aventură, trăită mai întâi la Cluj, apoi la New York, alături de comunitatea românească din marea metropolă americană. Ce se întâmplase? În 10 iunie, din îndepărtata Canadă, părintele Dumitru Ichim, poetul îmbrăţişărilor de umbre şi al cuvintelor de laudă îndurerată îşi făcea drum, cu sufletul bolnav, în chilia tăcerii mele. Avea vocea tristă, resemnată, înfăşată într-o durere de lacrimă uscată. Dorea, fără vreo introducere, să-şi ia rămas bun pentru ora întoarcerii în veşnicie. Plecase înaintea lui, în urmă cu doi ani, Florica, poetă şi ea, după aproape două decenii de rugăciune la porţile disperării, ca să poată vedea, de dincolo, începutul de speranţă a celor rămaşi să împlinească, prin jertfa iubirii şi a credinţei, rostul căderii lor în lume. Fiindcă, ce altceva era biserica ortodoxă, ridicată din temelii la Kitchiner, lângă Toronto, decât bucuria de a celebra singurătatea, când toate în jur păreau să se cearnă, arghezian, ca o cenuşă a ţărânii.

Pe scurt, părintele se afla în faţa morţii. O vedea, îi simţea respiraţia, îi auzea foşnetul de întuneric. De la mine dorea doar să mă gândesc cu dragoste la el. Au urmat clipe, cărora îmi este imposibil, acum, să le măsor pustietatea. Le-am trăit atunci ca pe un imens deşert al minţii. Ce să spun, cui să vorbesc? Cum poţi fi, în astfel de momente, slujitorul disperării celuilalt şi cum poţi dărui celuilalt din ceea ce îţi lipseşte ţie însuţi? Nefireasca tăcere a fost un lung priveghi al inimii. Şi mi-am dat seama, pentru întâia oară, ce-nseamnă să fii fericit cu Duhul, cu lumina din tine, cu umilinţa tulburării tale. Era ca o ispită: să-i spun că Dumnezeul în care crede nu este al morţilor, ci al viilor şi că adormirea din întristare este ea însăşi un păcat? Prin urmare, părinte, i-am zis, pregăteşte-te de biruinţă, nu de înfrângere, gândeşte la veşmintele puterii de sus, nu la iarba câmpului de jos. „Bucuraţi-vă” este cuvântul Învierii, şi cine şi-ar permite să intre cuprins de spaimă în acest templu al făgăduinţei? Părinte, am încheiat, eşti poet, luptă împotriva resemnării, ia de pe cuvinte fâşiile de pânză, scoate-le din peştera tăcerii şi trimite-le să vorbească lumii despre bucuria preamăririi prin durere. Ca o neînţeleasă răzvrătire a suspinelor lui Iov. Ai nevoie de ajutor? Te voi sprijini să-ţi faci cunoscută pricina împovărării sufletului într-un volum de versuri. Iar promisiunea să fie aceasta: dacă voi avea mâine manuscrisul, vei primi, în zece zile, cartea tipărită. Lasă moartea să-şi îngroape morţii ei. Cum spuneam, era 10 iunie. Uitasem că în 21, a aceleiaşi luni, urma să traversez două continente şi un Ocean, cu o destinaţie în care, dintru început, poeziei nu-i rezervasem nici un loc.

A doua zi am primit manuscrisul unui excepţional volum intitulat Psaltirea apocrifă a dreptului Iov. Puteam să nu-mi joc rolul bunului samarinean până la capăt? Cu sau fără doi dinari, ideea cărţii luase chipul harului de vindecare şi odihnă. În taină, se-mplinesc feluritele slujiri! Ce era să fac? Duc vestea poetului Vasile G. Dâncu, directorul Editurii Eikon, şi-i prezint întâmplarea ca pe o mare descoperire a puterii sufletului viu şi a împăcării cu noi înşine prin neştiuta taină a cuvântului. Îi explic, pe îndelete, mica dificultate în care mă aflu şi-l rog, împreună, să găsim soluţii pentru această fericită strâmtorare a unui rar prisos de laudă în slăbiciuni. A fost înţelegător, generos şi sincer. Cele câteva zile de lucru la carte nu mi s-au părut mai lungi decât o plimbare îngândurată prin anotimpul plin de îndoieli al propriei mele vieţi. În 19 iunie, volumul era tipărit, într-o formulă grafică de excepţie. Expediez autorului primele treizeci de exemplare, în 20 iunie, pentru o ipotetică lansare a lor la „Săptămâna culturii româneşti”, de la Hamilton (Canada). Celelalte vor fi expediate, în absenţa mea, prin bunăvoinţa editurii. Cât de elementară şi, totuşi, cât de sublimă această poveste. Acest popas al morţii, în care un poet îşi odihneşte inima în plinătatea de lumină a propriei sale poezii. Ca un Iov îmbrăcat în trufia nefericirii lui. În trufia neputinţei de a înţelege, blagian, nu atât drama noastră, cât „singurătatea ascunsă” a lui Dumnezeu în noi. Există în volum, ca şi în textul biblic, o cutremurătoare nedezlegare a lui Dumnezeu de om, aşa cum există şi o înfricoşătoare nedezlegare a lui Hristos de suferinţă (agonia în versiunea lui Pascal). O scenă memorabilă din carte! Hristos coboară de pe cruce şi se adresează lui Iov, celui din gunoi: „nu de apă, ci de tine mi-a fost sete”. De vaietele tale vrea să spună versul! Fiindcă, trec spre înviere prin pustia rănilor tale şi beau, la Cina cea de taină, paharul făcut din lutul tău. Să mărturisim, i-am spus, într-un final, părintelui Dumitru Ichim, trufia desăvârşirii acestui lut. Pe care se află urma sărutului de două mii de ani al lui Hristos.

Se schimbase ceva în viaţa, în „moartea” părintelui? Cu siguranţă. Trecuse o lună de la apariţia volumului. La sfârşitul lui iulie, în drumul spre casă, fac un popas strategic la New York. Scopul: să-l aduc în State, la „Întâlnirile de vineri”, ale Cenaclului „Mihai Eminescu”. Şi, iată, minunea: acolo unde demersurile prietenilor eşuaseră, izbuteşte recunoştinţa (toate sunt ale lui Dumnezeu!). A fost o seară de vis la „Romanian Garden”. Doamne, cum se frângeau euharistic cuvintele şi cum, în negrul veşmintelor, se cuibărea lumina cea neînserată. Cum se desena poezia în hieroglifa trupului duhovnicesc şi cum se sculpta vocea, cu de la sine bucurie, într-o fericită lepădare de sine. Poetul vorbea din adâncul inimii lui Iov. Căuta „limanul ultim din cuvânt” şi ne arăta nouă, celor mulţi, cum să nu ne scădem lui Dumnezeu prin umilinţă. Cândva, omul a purtat, spre Golgota, crucea lui Hristos. Acum, acolo, în acele clipe de tâlhărire a cerului, Hristos, cu siguranţă, purta crucea părintelui Dumitru şi-i încuraja „gustul de a fi”. Ce mulţumire mai mare puteam avea? Ne-am despărţit spre ora miezului de noapte. Îi rodise pe faţă un zâmbet de pustnic pentru care viaţa începea din nou să fie un tot al stărilor de vis. Se întorcea în Canada, pus ca un Iov, în starea lui de început.

Duminica, la Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, a părintelui Theodor Damian, are loc, în sala socială, obişnuita liturghie de după liturghie. Sunt orele de socializare, de cunoaştere, de trăire spirituală şi de vindecare sufletească unii prin alţii. Cele de-acum sunt dedicate lecturii din Psaltirea apocrifă. Mi-am amintit un mai vechi dialog cu părintele Dumitru Ichim. De câteva luni, îi plecase, în „eternitatea preexistentă” (D. Stăniloae), soţia Florica Baţu, sensibila poetă a „înaltelor strigări de albastru” şi a luminilor înfăşurate-n vânt. Îl întrebasem pe părinte, de ce se pleacă argilei spicul, de ce-şi pleacă „genunchiul de lumină” înaintea secerişului! E ultimul gest de reverenţă pentru ceea ce va fi, a fost răspunsul. Pentru ceea ce, ca „schimbare la faţă”, va fi pâinea euharistică. Bobul de grâu devenit biserică, vedere care vorbeşte şi şoaptă care tace. Naşterea de lumină, de la capătul naşterii din lut. La ineditul recital de poezie, am hotărât, prin urmare, să citesc Hieroglifa spicului şi La frângerea pâinii. Prima: „Nu lacrima,/ ci steaua unghiului mă toarce:/ «Pământ eşti/ şi în pământ te vei întoarce…»/ Taci, cugete –/ pustiului splendoare de ciulină –/ chiar şi din aur buchea de ţi-ar fi,/ să nu-ndrăzneşti să-mi spui/ că-n lut am fost şi-n lut am să reviu,/ că inima mi/ mai bine eu mi-o ştiu;/ tot timpul după chipul Lui –/ în străvezimi – Lumina/ mi-am limpezit-o strecurând pământul,/ iar de-a rămas din el vreun pic,/ e că m-asemăn cu Cuvântul/ ce L-a semnat pe Dumnezeu/ chiar şi pe porţile de iad/ cu hieroglifa aplecată-n spic.” A doua (fragmente): „… dar nu de greutate,/ la amiază,/ spicul de grâu/ se apleacă argilei/ şi nici de povara de rază/ a minutarului./ Nimeni nu i-a zămislit/ cunoaşterii/ clipa ce şi-o clipeşte cântarului/ când către tină îşi coboară/ genele de fecioară./ Ce face atunci – se închină?/ Au e răpită în note înalte de cleştar/ naşterii de lumină?/ «… poate fi, poate fi…»/ peste umăr şopteşte duhul din glie/ zvârlind până la cer,/ din crengile singuraticului păr –/ o ciocârlie/ …/ «Spicul îşi pleacă într-o parte capul/ să audă nevăzute stele în amiaz/ vibrându-şi lacrima-n amar ca roua.»/ Era la ora a noua,/ dar vorba e ascunsă de norod,/ că nu e sunet, ci frământ luminii/ ce-a mai rămas de la potirul Cinii/ când spicul de grâu/ îi slujea cu al inimii rod./ Numai în clopotniţa paiului/ mai pâlpâiau grelele/ pe care le desferică/ stelele,/ nopţilor noastre zicu-le./ Spicule,/ când bobului dai formă/ şi-l faci biserică,/ Mirelui care te aduce/ să i aminteşti că ne-am cunoscut/ la frângerea Pâinii/ pe cruce.”

Am fost oprit de sunetul strident al unui telefon. Suna, tocmai din Canada, părintele Dumitru Ichim! Întâmplare, coincidenţă? Nu ştiuse nimic nici despre improvizatul nostru salon de poezie, nici despre minunata-mi pescuire lirică. „Fericită petrecere în sfinţenia bobului de grâu” au fost, totuşi, cuvintele lui de despărţire. Şi mi-am zis: cât de frumos ştie înflori, uneori, necunoscutul dintre noi!

AUREL SASU

PĂSTORII DIN BETLEEM ȘI MICUL BOTEZĂTOR

05 Monday Dec 2011

Posted by dumitruichim in Fragment de roman, Proză

≈ 2 Comments

Tags

Betleem, Crăciun, fragment din roman, proză, păstori

PĂSTORII DIN BETLEEM ȘI MICUL BOTEZĂTOR

Intr’o seară ciobanii s’au trezit cu el  că intră în ogradă ca şi cum ar fi fost de al casei. Mulgeau oile în ţarcuri şi mare le-a fost mirarea văzând modul cum câinii l’au întâmpinat pe străin. Erau câini mari, ciobăneşti, care nu o dată s’au bătut cu lupii care dădeau târcoale stânei, doar doar că vor găsi vreo oaie rătăcită de turmă şi să o sfârtece. De data aceasta câinii se strânseseră în jurul străinului, se gudurau în jurul lui ca şi cum ar fi fost stăpânul lor care a lipsit un timp din mijlocul lor  şi acum se întorcea acasă. Isi arătau bucuria în felul lor, unii punând labele pe umerii lui şi lingându-l, iar străinul îi îmbrăţişa pe fiecare, mângâindu-i şi spunându-le pe nume. Ciobanii au lăsat oile unele mulse, altele nemulse, unii privind cu braţele încrucişate, alţii cu şiştarele în mână. Ca în armată se făcuse două tabere. De o parte erau ciobanii năuciţi de ceva ce nu văzuseră în viaţa lor, de partea cealălată Micul Botezător şi câinii ciobăneşti  ridicând capul spre el,apoi privind spre ciobani Zise câinele bălţat, cel respectat de toţi: “Cum nu-l cunoaşteţi, sau vă faceţi că nu-l cunoaşteţi? “ Ciobanii n’au înţeles nimic din modularea vocii cu care câinele încerca să comunice ceva deosebit că ar fi vreo primejdie.Se adresă câinilor care se uitară unii la alţii şi din nou la stăpânii lor:”In fiecare zi mergem cu oile la adăpat şi ei se miră de parcă au căzut în cap şi nu l-au văzut niciodată.

Pentru continuare click aici

STEAUA MAGILOR

28 Monday Nov 2011

Posted by dumitruichim in Crăciun, Fragment de roman, Proză

≈ Leave a comment

Tags

Crăciun, fragment din roman, proză, Steaua Magilor

STEAUA MAGILOR

Familia lui  venise în Ierusalim câteva generaţii după invazia romanilor. Cine erau aceştia, de unde veneau, cu ce se îndeletniceau, ce legătură aveau cu romanii, ce lucrau pentru aceştia  erau întrebări care se pierdeau în pustiul enigmelor. Dar cea mai grea întrebare era cea a numelui. Pentru romani se numea Nero  Cassius, pentru evrei – Jabesh ben Shallum, pentru  sirieni Shadrac Sanhierib. Adevăratul lui nume era Jefferson Salamander – un nume care nu era cunoscut decât de foarte, foarte puţini, fiind mai degrabă o parolă folosită în marile tranzacţii. Nu era nici roman, nici evreu, nici sirian, Dumnezeu ştie din ce parte a imperiului sau din afara lui venise cu un nume atât de pocit.Despre bogăţiile lui nimeni nu ştia să le estimeze, nici cei apropiaţi ai aşa-zisului Jabesh, sau Nero, sau Shadrac, ci numai Jefferson Salamander. Avea moşii, băi, vile, cabane de vară şi de iarnă,dar ce nu avea?, în toate părţile imperiului. Nu de puţine ori împăraţi ai Romei apelau la “sfatul” financiar al omului acesta care mânuia din ascuns porturile Mediteranei şi toate oraşele de răscruce  şi , aici era marea enigmă, că nu era cunoscut decât numai de oglinda  lui de argint şi chiar aceasta o singură dată pe zi.

Click aici pentru continuare

Cenuşa petalelor

06 Sunday Nov 2011

Posted by dumitruichim in Proză

≈ Leave a comment

Cenuşa petalelor

Si străzile s-au molipsit de la oameni  cu beteşuguri, fărădelegi şi boleşniţe. Dar câtă deosebire între oameni şi străzi! Când un om e prins că a fost, îmbătrânind pe ascuns, e scos din fabrică sau de la birou, spre sfârşitul zilei, precum se scot şi sacii de gunoi. Toţi au mănuşi. Lungi. Până la coate. Până la umeri. Mănuşi chimono. Mănuşi răsfrânte pe sub bărbie. Mănuşi de întins mâna. Mănuşi de dat din cap şi de făcut cu ochiul. Când te-au scos şi te-au depozitat la curba drumului, nici n’ai terminat ţigara că lângă tine e adusă o îngemănare a ta. Iţi aştepţi târzielnicul înger păzitor şi te trezeşti în locul lui cu un sac de gunoi.  Te uiţi peste umăr. Când toţi au plecat  îl rupi cu unghia de la degetul arătător. Din el se revarsă pe caldarâm mănuşile lor: mănuşile ochiului şi ale deochiului, mănuşile urechilor, mănuşile zâmbetului de fermuar, mănuşile urărilor de bine, mănuşile pupăciunilor… pretutindeni mănuşi. Intoarse pe dos, duhnind a labă şi lăbuţă parfumată.

Dar cu străzile e diferit. Unele sunt făcute de oameni, altele de copaci. Cele făcute de copaci sunt largi, spaţioase ca o poveste, iar aleile paralele cu copacii poposiţi din alte veacuri curg până pe tărâmurile mării. Când străzile îmbătrânesc nimeni nu le scoate afară din cetate. Străzile făcute de copaci se aseamănă cu străzile plănuite după zborul porumbelului. Seara, pe umărul mării, le vezi cum îşi pleacă  uşurel capul. In visurile lor înfloreşte teiul şi tinerii se sărută.

Vai şi iarăşi vai de străzile făcute de om după chipul şi asemănarea lui. Parcă s-au născut bătrâne şi cu casele scofâlcite. Când văd un om încep să-l spurce, ridicându-şi poalele, hilizându-se în sughiţuri guturale din buzele strânse sub nas ca o prună uscată de şoric. E groaznic să cazi noaptea în coşmarul străzilor făcute de om. Unele de bolişte şi de urât ajung neputincioase făcându-şi nevoile pe ele. Sanitarii le scot scutecele, dar le aruncă alături de pat.  Iarna se aude lupul cum urlă de după lună. Din când în când  trece pe rând când un câine, când strigoiul lui, lingând bubele purulente ale cărămizilor. Nimeni nu curăţă cetatea de străzile omului. Nimeni nu le duce la spital sau la doctoral de nervi. Nimeni nu le duce la morgă. Casele funerare nu vor să le îngroape. Bătrânii cetăţii îşi declină orice responsabilitate declarând ziariştilor că ele aparţin ceasornicarului.

Cu totul altceva e când un om de pe străzile omului se îmbolnăveşte. Imediat e prins şi închis în spital. In primul rând e legat. Mâinile de barele de la pat. Venele sunt înţepate cu tot felul de tuburi şi fire de care atârnă  doctori, fluide, felceri, vitamine, sfătuitori sociali, măturători, vitamine lichide, surori solide şi antibiotice. Ti se administrează somn. Te trezeşte, în cazul în care ai adormit fără biletul de voie, să-ţi spună că somnul face bine întrebându-te de ce nu dormi? In spital eşti proprietatea spitalului. In spate ţi se măsoară de câte ori respiri, dacă nu ţi s-a lungit limba şi ce-ţi vorbeşte inima şi către cine bate. Si iarăşi trebuie să ştii că nu degeaba pe uşă  ţi s-a pus un număr şi nu degeaba cartonaşul cu semnul de pericol: craniul cu cele două cuvinte încrucişate!

000

A înflorit teiul la capătul străzii dinspre mare. E atât de multă lună mai în crengile lui! Luna mai lipseşte din calendarul străzilor făcute de om ca şi numărul 13. Câte cărări încep să se cânte din buciumul teiului! Ce-ar fi dacă aşi lua-o pe aici până la porţile raiului? Numai albinele se aud. şi sevele luminii.  E cald. E bine  Asi vrea să intru şi eu, dar pe pragul raiului a adormit mielul. Mă voi reîntoarce mai târziu, mi-am zis. Se aud şi valurile mării acum. Imi vine să îngenunchez pe prispa teiului. Mi-am luat  inima de subţiori, ridicându-o  până sus. Până la floare.  Inima a auzit dinspre străzi paşii ceasornicarului şi de frică s-a scuturat de petale. S-o fi trezit mielul? A rămas numai flacăra din flacără şi numai teiul îmi ştie cărarea. Din cenuşa petalelor – Phoenix!

Kitchener,Ontario

Dumitru Ichim

At The Gates of Despair Beginning of Hope

24 Monday Oct 2011

Posted by dumitruichim in English, Florica Batu Ichim, Proză

≈ 2 Comments

Tags

beating the odds, cancer, hope, leukemia, living with cancer, surviving

At The Gates of Despair Beginning of Hope (English Translation)

 By Florica Bațu Ichim

Click here

Recent Posts

  • Răscruce
  • Psalmul pescuirii minunate
  • Desen in carbune
  • Psalm la Zidul Plangerii
  • Psalmul Nasterii

Archives

  • November 2020
  • January 2018
  • April 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015
  • November 2015
  • October 2015
  • September 2015
  • August 2015
  • July 2015
  • June 2015
  • May 2015
  • April 2015
  • March 2015
  • February 2015
  • January 2015
  • December 2014
  • November 2014
  • October 2014
  • September 2014
  • August 2014
  • July 2014
  • June 2014
  • May 2014
  • April 2014
  • March 2014
  • February 2014
  • January 2014
  • December 2013
  • November 2013
  • October 2013
  • September 2013
  • August 2013
  • July 2013
  • June 2013
  • May 2013
  • April 2013
  • March 2013
  • February 2013
  • January 2013
  • December 2012
  • November 2012
  • October 2012
  • September 2012
  • August 2012
  • July 2012
  • May 2012
  • April 2012
  • March 2012
  • February 2012
  • December 2011
  • November 2011
  • October 2011
  • September 2011
  • August 2011

Categories

  • Carte
  • Crăciun
  • English
  • Florica Batu Ichim
  • Fragment de roman
  • Haiku
  • Poezii
  • Proză
  • Recenzie
  • SERBAREA DE CRĂCIUN
  • Uncategorized

Meta

  • Register
  • Log in
  • Entries feed
  • Comments feed
  • WordPress.com

Create a free website or blog at WordPress.com.

Privacy & Cookies: This site uses cookies. By continuing to use this website, you agree to their use.
To find out more, including how to control cookies, see here: Cookie Policy
  • Follow Following
    • dumitruichim
    • Join 417 other followers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • dumitruichim
    • Customize
    • Follow Following
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...