Cineva din Dărmănești blestema trenul cu: ”Să te mânînce rugina!”, dar eu când i-am auzit fluieratul de plecare i-am iertat toate păcatele. Văzusem un film american cu o temă care mă obsedează, ca pe orice cititor al basmului ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, a reîntoarcerii timpului. In film era vorba de un tânăr care luând un tren deosebit după trecerea unui pod ajungea într-un timp care trecuse acum câteva sute de ani. Șuieratul trenului din film era identic cu cel în care tocmai ne-am urcat. De câte ori îmi aminteam tema reversibilității timpului simțeam ceva din amorțirea elixirului magic, sentiment cel trăiam și acum.
Cei 250 de dolari pentru bilete, un preț de tembelizor , puteam să mergem cu jumătate de preț, au început să-și arate mirosul banului. Conductoarea, ca la avion, ne conduce supra amabil, că am crezut că mă confundă și am întors capul în spate, spre locurile noastre, deși în tot vagonul mai era numai o persoană. I se pare că nu ne simțim destul de comod și, după o rotire peste tot vagonul ajunge la concluzia că nu e prea ocupat și că putem să folosim aria rezervată ca restaurant. Multă școală îți trebuie să socotești că doi plus unul nu este egal cu o învălmășeală năvalnică, dar puțină prostie, dă gust ca puțină gelozie de piper iute în supa de găină bătrână și oropsită de soartă. Voiam să zic altceva, dar cu vremea Covrigului trebuie să fii atent la ce vorbești să nu fii amendat pentru măscări indecente.
Vorba dragului meu profesor universitar Florin Ștefănescu: ”Dar despre ce era vorba?” Despre mască. Durata mersului cu trenul era de la 9:45 șa 11::30 și eu care fusesem răsfăfat de o pneumonie covidoidă îmi făceam problema supraviețuirii mele de amfibie humanoidală. Ne așezăm la area desemnată ca restaurant, destul de intimă și spațială. Pe când mă jăluiam în gândul meu prost cum de-am acceptat o asemenea stupizenie demnă de Eurovideo, să mă torturez singur în flăcările iadului, fără de aer și înghițând în sec după pădurile mele de brad de pe la Valea Uzului, sau de pe la lacul Bălătău din good old times numai ce vine doamna conductoare și ne aduce micul dejun. Îi arăt disperat că sunt îmbotnițat și ea mi-a arătat că pot să scot masca. De bucurie am scos și masca și basca și am răsuflat din străfundul bojogilor de o asemenea blagoslovenie. În gândul meu ascuns mi-am zis că nu sunt prostul vostru, inclusiv al lui Matei, să mă chinuiți ca pe-un animăluț nevinovat de circ. Dar nu i-am spus nimic nici feciorașului. Matei e om normal – când muncește, muncește de se spetește. Nu contează că nu-l vede nimic. Serviciul pentru el e ceva liturgic care nu poți da peste cap stricând armoniile madrigalului. Iar când mânâncă, mânîncă Un sandwich ”Submarin” lung de un cot îl rotește de câteva ori în gură și a dispărut. Eu plin de hiclenie am privit la tava cu bunătăți și, ca să trag de timp, am făcut toate rugăciunile dimineții după tipic și când a venit conductoarea să ia tava lui Matei eu făceam cuviinciosul otpust. Conductoarea flutură mâna întrebând ce se întâmplă cu mine Matei pune degetul la buze, în semn să nu fiu deranjat, apoi îi spune că sunt preot și înainte de masă își face rugăciune. Când o aud că pufnește în sutienul măștii mă gândesc că am trecut de șagă ,i vorba drăguțului Creangă: ”Nici toate-ale duhovnicului, nici toate ale doftorului” și am început să ronțăi ca un iepuraș un morcovior ce numai cel fătase Mama Pământ, folosind limbajul unei ecologiste bătută în cap, ce contează, dar cu trup de căprioară. Și Mitrel ăncepe să numere: ouă cu jambon, șparanghel, un gând pios la diaspora, cartofiori tăiați de o mânuță cu ochi verzi, niciodată să nu-i crezi, cârnați durdulii răsturnați indecent pe tavă cu grăsimea mustind prin cele trei tăieturi de cuțit, vestitul con ( croissant) cu unt în cutiuțe… ( Conductoarea se reîntoarce să ia tava, dar eu încă nu am terminat cu meseria de iepuraș – am trecut la frunza verde , româneasca din leglumele strămoșești ) …și continui să număr în cutiuțele de plastic – portocală, căpșuni, pepene roșu, pepene galben și câteva boabe de struguri din podgoriile Niagarei.
Doamne, ce frumos șuieră trenul ăsta, ca nostalgiile după Grădina unde nu era durere, nici întristare, nici suspin. Trecem peste un pod peste rîul Grand River și admirăm peisajele însorite ale diferitelor ferme. Ne oprim în gara din Guelph. Conductoarea vine din capătul vagonului să vadă dacă nu cumva din grabă să-mi fi rămas ceva în gât. ”E totul ok?”, mă întreabă. După cum i se mișcă masca îmi dau seama că zâmbește nervos. Defecțiune profesională. Poți să-i pui și o mască de gaze, ea tot va zâmbi. Așa a fost învățată. E parte din uniforma ei. Face face din generația nouă, smart generation, smart computer, smart telephone. Totul e smart. Pe vremea generației vechi oamenii gândeau cu capul lor, chiar sec, dar era al lor. Ideile lor, visele lor, iubirile lor, întrebările și frământările lor. Din Guelph se vede pe geam clădirea armatei cu metereze de cărămidă și turnulețe. E de pe vremea când oamenii se iubeau cu inima lor. Pe locomotivă o prinde nostalgia. Ea știe ce gândesc și șuieră ca în filmul american de trecere pe sub timp în altfel de timp. Mai mult e un oftat similar cu stropul de rouă ce știe jocul șotronului cu lumina copil. Pe pieptul locomotivei scrie: ”On va de l’avant avec vous!” Așa i-au spus nașii oțelari când au botezat-o. Georgetown. O gară la fel precum celelalte. Tot pe stilul vechi. Aceeași Marie cu altă pălărie. Numai că gara din Georgetown are o căciulă de tătar în vârful turnulețului. Trecem printr-o pădurice și locomotiva șuieră din nou sporind magicul țipătului verde al copacilor. Am întrebat pe cineva unde sunt copacii de sute de ani. În Elora Gorge sunt copaci dinaintea lui Cristofor Columb. Copaci de tisă. Eleganți, nimic din burduhojenia omului american. Eu cred că acești copaci sunt atât de subțiri pentru că se întind pe vârfuri să fie hrăniți de Mama Lumină. Știați că lumina te face tânăr? Verișorul ei e oxigenul. Viața e posibilă pentru om răsuflând cu plămânii oxigenul, iar cu inima lumina dumnezeirii răsfrântă pe heleșteul plini de nuferi al sufletului omenesc. Iar șuieră locomotiva luându-și rămas bun de la păduricea învârstată de lumină și cântec de păsări. Și ele sunt tot din generația veche. Ele nu pot fi manipulate. Definiția libertății e cuprinsă în formula matematică a aripei. A fi liber înseamnă a avea aripi ca îngerii. Nici aripile lor nu se văd, dar noi le vedem pentru a ne aduce aminte că ne lăsăm să fim captivi. Că ne întoarcem spre șobolani. Spre râmă. Spre urechelniță. Dai ZOOM et voila – scorpionul, preînchipuit de ureclelniță, ploșniță și neamuri de mucegaiuri și creiere îmbâcsite de sulfuricul ideologic. Noroc de șuieratul soteriologic al locomotivei care ne mântuiește de orwellianul crescur numai până la genunchii noștri. Brempton. Gară tipică. Bătută în cap și cu șalele rupte. Nici un copac nu ne așteaptă pe peron. Nici măcar vreun cowboy, deși fermele abundă în defilatul trenului. Gară care își ascunde icnirile de plâns pentru că în America nu e frumos să plângi , nu arată decent să scrii în CV că ai căzut la examen pentru că iubeai o fată. Americanul se crede atotputernic pentru că ăi este frică de moarte. Din frică latră, din frică ucide, din frică sugrumă pe altul. America legănată de două oceane să-o adoarmă de frică. America ia droguri din frică. America vinde droguri și cele mai ucigătoare arme din frică. Li-e frică de morți. În Dărmănești mortul era pus în altarul casei cu două camere. Pe singura masă de lemn din odaia cu scoarțe pe pereți și tablourile de nuntă ale părinților și bunicilor. Aici există o casă a morților. Locomotiva mă strigă: Mitreeeeel! Așa mă striga și mama din pragul ușii de se auzea până în ograda lui Dumnezeu, vecin cu livada noastră. Mi-au dat lacrimile. Conductoarea care m-a tot spionat neștiind cum să procedeze cu o asemenea pasăre ca mine îmi ia tava cu capul plecat. Oare ce o fi gândind? Oare nu are o locomotivă care să o cunoască, să o strige pe numele mic, să o mângâie. Ea e un număr, locuind într-un număr, care are la stradă un număr. Se întoarce spre mine. Sufletul ei nu are număr cum nici păpădiile nu au număr. Ea se poartă cu mine așa din frică. Șeful ei este frica cea mare. El știe și latinește. Lex dura lex. Când eram la seminar traduceam că lex dura lex înseamnă legea care te dă de-a dura. Dar conductoarea a văzut o lacrimă. Și numărul i s-a șters de pe buletinul de angajat. Eu am făcut ceva ilegal. Legea covrigului crezând că stomacul omului are patru camere ca ale nu știu cărui cugetător de întoarcere la natură prevede excepție pentru luxul de a avea breackfast și diner ca să scoți masca și imediat să o pui înapoi. Asta e legea. Lex. Dar eu trebuie să răsuflu. Mai mult decât mâncarea am nevoie să respir. Am păcălit legea, nemernicul de mine, ca să trăiesc. Am plătit de două ori prețul biletului ca să pot respira. Eu, Matei și persoana de la capătul vagonului. Înduioșată mă întreabă ce să facă pentru mine. Îi răspund că vreau să-mi mai aducă o sticlă cu apă. ”Immideatly, sir!” Înainte de Molton magazii, camioane de transport internațional ca TIR-urile de la noi, vagoane peste vagoane. Ca prostul când a ajuns în Toronto. Se lăuda acasă că a văzut căși peste căși și deasupra alte căși. Uuuuuuuuu! Oare de ce șuieră locomotiva? A, am traversat Younge Street, cea mai lungă stradă din lume. Aeroportul Pearson. Suntem la marginea de Toronto. Se cunoaște după viețuitoarele libere ale străzilor. Încep tot mai dese semnele de grafitti. Pe ziduri. Pe geamurile sparte. Pe închisori și biserici. Grafitti negre și înbârligare pe trupurile și sufletele oamenilor