DE N-AR FI SPINI, CU CE-AM PLĂTI
26 Wednesday Aug 2015
Posted Uncategorized
in26 Wednesday Aug 2015
Posted Uncategorized
in22 Saturday Aug 2015
Posted Uncategorized
inTags
– Oare de ce mărul
niciodată
nu crește pe vrej?
a-ntrebat vița de vie
pe teologul șarpe,
care prin rai fusese
vistiernic,
acrișoarelor ispite stăpân.
Cucernic
a venit răspunsul,
ca un oftat din harpe:
– Eu toate le cunosc,
în afară de
scripturile mărului,
a căror lumină
numai femeia o știe,
dar o ascunde în sân!
20 Thursday Aug 2015
Posted Uncategorized
inFoto: artist, Razvan Andreescu
Dă-mi mâna…
Norul acela
o să ne ducă-n poveste
până-n Poiana Cerbilor.
Acolo este
fântâna
cu tărâmul
ce numai dorul
îl știe-a-l flori
ca salcâmul.
Norul și muntele din zare
oare
ce-or pune la cale acum?
Nunta izvoarelor?
Să nu uităm pentru drum:
oglinda vrăjită,
iarba-fiarelor,
dar mai ales ora de stea,
binecuvinte-o arinii,
când pentru dorul înalt
vom bea
fiecare pe rând
din fântâna celuilalt
începutul luminii.
19 Wednesday Aug 2015
Posted Uncategorized
inOlarule,
numai tu știi
cum umbra,
prielnicei semințe
îi trece pe pod,
dar de ce nu ne-o spui?
Palma străbătută de cui
ți-e încă murdară de glod
din primarul frământ.
Mai mult chiar,
de duhul cel sfânt
al dorului jarnic.
Cum poți să rămâi
atât de darnic –
toamnă stăpână-n livezi,
când vezi
cum umbra
ne-nsailă cu acul
tristețea luminii de-a fi?
Mereu paralel
cu frământarea dintâi
a dorului jarnic.
În limba pământului tău,
oare cum se zice
iubire?
Degetele tale,
cu vârf de burice,
firea-nefirii ating –
necântecele ei care ning
pe coapse de oale,
pe sprânceana muierii
ce-o scrii cu negrul lăstun,
în unduire,
pe ulcioare, pe cana de vin,
sau feciorelnic,
în genele ce-și amintesc
cum merii
înfloresc,
sub degetele încă visând
ne-ngăduitul părelnic.
Tu știi că mâinile tale
văd? Ca liliacul.
Umbra, cu firul,
ne-nsailă cu acul,
precum colțul
aprilin al grădinii,
cu semnul de vinere
și-al Duhului Sfânt.
De ce nu ne-o spui?
Ca și El,
scrii despre om cu pământ
și despre umbra lui,
tăcând molcom și lin
tristețile luminii
nevindecate în rana de cui,
precum trandafirul
jumătate rămâne tot spin.
18 Tuesday Aug 2015
Posted Uncategorized
inȚara-de-Foc
se numește dorul acela.
Când mă judecă zarea,
iar verdele-n toate-i osândă
unde stau
ciocurile de cântar?
Până unde să mă cumpere,
până unde lăsat să mă vândă
acestui vin cu focul amar?
Spune-mi, Olarule,
între dorul acela,
ce munte se cheamă,
și răsfrângerea lui
a cumulonimbus,
cine pe cine se fulgure?
De două drepte vorbim,
dar numai una e dreaptă,
neparalela
ce va fi meridianul de strugure
acestui vin cu roșul amar.
Țara-Munților
se numește dorul acela…
14 Friday Aug 2015
Posted Uncategorized
inLA MIEZUL NOPȚII LUMINA VĂZUI
14 august 1944
Poate că la capătul rugii,
pe unde se-nnastură
izvodul stelelor,
s-ar cuveni ochiului
să vadă,
urechii să audă,
degetul
de rănile Lui să se frigă.
Ale căror lumini,
oare drugii,
numai pe inimă
Îi joacă de-a umbra,
de-a v-ați ascunsul
zăbrelelor?
”Unde ești?” Cină mă strigă?
Sunt văzătorul luminii
ce n-a gustat din stea
umbră de drug și zăbrea.
Dar care lumină
(nici moarte de-o fi, să n-o spui!)
poate să fie
atât de haină,
o viață întreagă s-o simți
ca prin palmă un cui?
La tigva-mi seacă
nu cer bănuțul milei,
nici șarpelui
din străchinuța-i cu lapte,
dar eu am văzut
lumina zilei
la miezul de noapte.
Era al focului,
cel atât de aproape-n departe.
Treci sfidător peste moarte,
dincolo de capătul rugii!
Nu-ntoarce capu-napoi către ea!
Ce moarte-o viață-ar putea să-ți mai dea
în schimb pentru viață?
Miezul de noapte-n grăunțul de foc…
E tot ce-i al meu,
dar nu mi-i!
Port umbra fără de stea,
ca buzele fără sărut,
că și-astăzi mă doare lumina
ce am văzut.
Ce-o fi văzut din începuturi de lumi?
Nespusul lor ca drugii,
prin inima mea,
vărgați ca hainele-mbrăcate
de toți pușcăriașii lumii.
Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
14 august, 2015
05 Wednesday Aug 2015
Posted Uncategorized
inAm spus trecătorilor
că mâinile mele
își schimbă culorile.
Uneori sunt verzi,
ca tristețile lacului cu nufăr.
Alteori
ca tristețea alunelor
ducând prea mult amurg.
Cine-ar putea să-nțeleagă
un copac atât de ciudat?!
Dar eu,
cu crengile mele Te văd,
ca orbii cu mâinile,
ca liliacul prin sunetul Tău.
Singurul meu prieten,
de la capătul maidanului,
este câinele nimănui.
Ce-ar face trecătorii
dacă și-ar pierde
meseria lor de a trece?
Ei atâta știu:
a trece-trecere, semafor tranzitiv,
dar câinele meu maidanez
știe să iubească: a iubi – Iubire!
Îl mângâi cu tristețile mele,
uneori verzi,
ca ale lacului cu nufăr,
alteori,
ca ale alunelor
căzute sub prea mulți îngeri.
Suflu peste rănile lui
să nu-l mai doară oamenii.
Se gudură,
până-și adoarme ”Tatăl nostru…”
în brațele mele
împrumutate a suflet.
Apoi,
cât o dimineață,
deschide ochii lui, mari și triști,
precum ai lui Iisus,
și împreună, toți trei ne rugăm,
la Dumnezeul nimănui
de la capătul maidanului meu…
04 Tuesday Aug 2015
Posted Uncategorized
inTags
Precum foamea,
nici setea
nu are plural,
asemeni cu mărul din rai.
Numai buzele îndrăgostiților
ar putea să ne-explice de ce,
dar tac.
Unul altuia – ghindă
spre codrii adânci de stejari!
Nici luna mai
nu poți s-o compari
cu altă mireasmă de tei.
Precum foamea,
și setea
îndrăgostiții o scriu
cu litera mare,
din caligrafia cireșelor-cercei,
când în ochi li se-oglindesc
și soarele și roua.
Pentru pluralul lor,
prin ecuații,
care mai de care,
cu lance și spadă și scut,
s-a căutat rezolvare.
Rezultatul?
(alfa+omega) ar putea fi egale
cu primul sărut,
dar la puterea a doua.
03 Monday Aug 2015
Posted Uncategorized
inCu cât mai negru
va fi norul,
cu-atât mai albă –
prima-nflorire de nea!
Spun unii
că dorul
ar fi un cuvânt
plăsmuit întradins,
că-n alte graiuri
nu ar avea
tălmăcire.
Cum să vorbești de iubire
când niciodată n-ai nins?
Cum să traduci
această noapte adâncă-a minunii
ce alb de cireș către noi izvodi
ca-n pilda cu norul?
Zic unii
că dorul…
– Lasă-i să spună, ei și?
01 Saturday Aug 2015
Posted Uncategorized
inDemult peste ape
și-al mărilor șapte,
nescrisă pe hartă,
spre miaza de noapte,
acolo-i fântâna
din vrăjile ceții,
de bei – nemurirea
va fi tinereții!
Demult este drumul,
departelui parte,
ca tânăr de-a pururi
să fii fără moarte.
Cu iarba-de-fiare,
descântec de cimbru,
păzit e izvorul
de-al munților zimbru,
o namilă-n stâncă
și coarne de aur,
nimic nu-i scăpase,
nici zmei, nici balaur,
să-i treacă de vamă
spre furt de fântână,
de-a pururea tânăr
în os să rămână.
Veniră vitejii
cu suliți și goarne,
dar prin colb și-au pierdut
armurile-n coarne.
Că nu-i cu putință
ființei deșarte
să bea din fântâna
cea fără de moarte.
***
Prințesei Izvana
din zări de-anatolii,
prinți, regi și-mpărații
trimisu-i-au solii
ca mâna să-i ceară,
regină să fie,
dar ea tuturora:
”Vreau apa-cea-vie!”
Mai mândră ca luna
când iese din apă,
era ca lumina
când dorului scapă.
A nuștiului scrisul
oprise sprânceana,
că nu avea seamăn
domnița Izvana.
Răpire-n cuvinte
nestrânse cu stupul,
ca puiul panterei
sub văl avea trupul.
Din colțuri de lume –
prinți mândri, tot felul!
Dar ea apa-vie
cerea cu inelul.
Se-ntoarseră solii
cu visele sparte,
că n-a fost sub ceruri
un prinț fără moarte,
și mai ales, tânăr
să-și aibă poiana –
inel fără toamnă! ,
cum cere Izvana.
Chiar Laur miresei,
oricât de râvnită,
știa că de fiară
fântâna-i păzită,
că n-a fost sub umbră
un om să se-ntoarne,
ce steaua văzuse
la zimbru-ntre coarne,
cumplit ca stihia,
înalt cât un munte,
copite de aur
și crai-nou pe frunte.
Domnița Izvana,
de neam trapezuntă,
trimise iar vorbă
că-i gata de nuntă,
să aibă-și dorise
pe prințul ei Laur,
cu apa și capul
cu coarne de aur,
să vină să-i ceară
a inimii mână,
cu steaua vieții
răsfrântă-n fântână.
***
De luptă spun munții
c-al zimbrilor taur
o lună luptase
să-nfrângă pe Laur,
da-n cele din urmă
pierdu-n bătălie
și fruntea și steaua
și apa-cea-vie.
Prinț Laur i-aduce
Izvanei, ca-n stemă,
capul de zimbru,
inel, diademă,
iar cronica veche
nici astăzi nu scrie,
că vinul de nuntă
le-a fost apa-vie.