RUGĂCIUNEA BALONULUI DE SĂPUN
Mai e puțin dintr-un acuș pe
timp fost făgăduit să fie plata
la lucrătorii ce-ai tocmit la vie.
Cum o să fie
Judecata?
Hm, tare mă aseamăn,
leit parcă-ași fi geamăn,
cu-ăl pierde-vară ce-a venit
abia la unșpe.
Cum se porniră, cârcotașii-n pildă,
ca să Te judece,
curgându-le din pismă balele:
”Uite ce!
Cum risipești paralele!?
Nu crezi că-i o sfidare
să ne plătești
dintr-un chimir nedrept?”
Și cum se oțărau la Tine,
aproape gata ca să saie
să Te snopească în bătaie!
Dar ce-ai să faci cu mine
când tuturor vei face judecată?
Ce ai putea să-mi dai?
La toate – târzielnic, neisprăvit în toate –
lopată și hârleț,
cum să-Ți lucrez izlazul de pământ
cu un condei și cu un pai?
Fi-va cârtire-n gloată: ”Om nebun!”
Mi-am pus toată suflarea în cuvânt,
nespusul Tău de frumuseți,
cu paiul și cu tocul ca să-l prind
pe un balon
jumate nelumesc, jumate de săpun!
La prășitorii Tăi din vie,
clipa s-a spart, de unde mărturie?
Cum să mă scap de ei cu-ndreptățiri?
Oare să zic de Duhul Sfânt
cu aripile roditoare de genuni
cum a suflat peste pământ
ascunsul început către Cuvânt?
Cam tot așa cercat-am aplecat
și eu să Te-adun
de-o viață-ntreagă,
și slovei ca la teză Te-am suflat.
Din gândul prea subțire de-omenesc
am îndrăznit minunea să-Ți rostesc
ca un sticlar.
Stăpâne-al viei nu uita,
n-o să te scot dator nici cu-n dinar,
ci dă acelui ce Ți-am fost
pentru-o secundă –
închipuire de săpun, rotundă –
măcar
un strop din veșnicia Ta
adaos clipei mele la cântar.