Pădurea de mesteacăn
mai rară…Încep pinii
cărarea să și-o vândă
tristeții și luminii.
Cal negru pentru Rigă,
pur sânge e harapul,
cal alb pentru Regină.
Ca-n ornic le-auzi trapul.
Grăiește calul negru
spre cel cu-n zbenghi ca steaua:
”Domnița ta cunoaște
că o s-o-mbrace neaua?
Sub iarba ce o paștem
e drumu-i, mai departe,
că slova neagră-ncepe
isonul lui în carte.”
Și merge calul negru,
cel alb dă să se-ntoarne,
dar n-are loc, nuntașii
se-mping, sunând din goarne.
Cum buciumă pădurea,
hăul din hău se strigă,
un răsărit de soare
zâmbește lângă Rigă.
Din ochi parcă-o răsuflă
cum cântec zidesc crinii.
Pădurea de mesteacăn
mai rară. Încep pinii…
Din vârf de meterează
prin nori răsună cornul.
Spre cel ca firea nopții
grăiește unicornul:
”Nu știi, Domniței mele,
să-i fur pumnal din clopot?”
”Ba știu și ți-l voi spune
la capătul de tropot.”
Convoi cu regii lumii,
prințesele urmează,
dantelării și-opaluri
neastâmpărate-n rază.
Vin crai din miazănoapte
cu nibelungii-n strajă,
iar codrul li se-nchină
cu veacul scris sub coajă.
”Ce noapte înflorește
în ochii tăi – răpire?
La ce gândește Riga
și-al dorului meu mire?”
Se sorb unul din altul,
ca nor ce-și bea seninul,
dar numai unicornul
înghite-n gând veninul.
Tristeți de-argint, alămuri
Pădurile ecouă…
Spre vorbă-i unicornul:
”Dă-mi taina ta în două!”
Mai negru decât corbul,
răspunde bidiviul:
”Izvorul Alb ce spală
blestemului pustiul
se-apropie la podul
plângând rășini, mireasmă.
Aruncă-o în apă
și-o scaldă în aghiazmă!”
De goarne, darabane,
ceru-și înalță slava,
încearcă unicornul
Domniței lui izbava,
dar Laur o cuprinde
din zbor ca vânătorul,
în brațe, o sărută
ca pe-o fântână norul.
Grăiește calul negru…
N-aude unicornul.
Apus de turn și fildeș
a nuntă cheamă cornul.
Pădurea de mesteacăn
mai rară. Încep pinii
cărarea să și-o vândă
tristeții și luminii…
