Slăvită fie-Ți apa-n descântec fără seară,

Neprihănirea pietrei de daltă să nu știe,

C-așa altarul cere pe umăr de fecioară

Să se aducă focul. Cum? Om vrei temelie?

De ce nu-ngădui lutul, vecin având nimicul,

Să fie pentru cuiburi, ca sâni spre sacrul nunții?

Sau poate-n loc de roată, scoțându-Ți heruvicul,

Să-l fi oprit pe unde întreb, spre Tine, munții?

Ești sigur? Mă chemi Piatră, și nu stihiei rană?

Trimite-mi cioplitorul să-mi ia la sfadă-amnarul.

Nu-mi da-‘ muierii coasă, ci dălți mușcându-mi stana;

De piatră – casa nunții, apună-n stea hotarul!

Moleșitoarea-mi ceară, nici lut, nici stei, ci somnul…

”Sculați-vă, să mergem…” Cine mă strigă, Domnul?

Pe înger nu în ceruri îl caut, ci în lemnul

Ce recunoașe-n osu-i tăcerea Ta spre floare;

Oțelul îl lumină, că dalta știe semnul

Răscrucii către sânge prin foc de-asemănare.

Tu ești atotputernic nu-n trăznet, ci-n mireasma,

Când inima se sparge Te caută cu nardul.

Eu Ți-aș ciopli Sinaiul, întreg catapeteasmă

Să n-ai preajmă slovă, de-a cugetul, cu gardul.

Clepsidrei torni nisipul, țărm aspru-n mărginire,

Dar între noi oceanul pe amândoi ne doare.

Nu-Ți cer ulei în lampă, vreau noaptea Ta de Mire,

Apusul nu contează chiar dacă-i moare-un soare.

Trei zile-s ale mele, fii-mi lut și fi-mi răsadul,

Gelos Te țin în brațe, până-mi răscumperi iadul!