Category Archives: Recenzie

19 Wednesday Nov 2014

Posted by in Recenzie

≈ Leave a comment

Un Iov al zilelor noastre by Violeta Savu

Etimologic, originea cuvântului apocrif provine din cuvântul grecesc „apokryphos” care înseamnă „ascuns”. În 2012, la Editura Eikon (Cluj-Napoca), preotul poet Dumitru Ichim din Kitchener, Canada, a publicat un volum nou de poezie „Psaltirea apocrifă a dreptului Iov”, care beneficiază şi de o grafică excelentă! În titlul ales se amestecă modestia cu îndrăzneala. Este o cutezanţă să cuprinzi în titlul unei cărţi cuvântul „psaltire”, pentru că în acest fel faci recurs la lucrări monumentale religioase, la Psaltirea lui David, la interpretarea ei în cheie lirică de către Mitropolitul Dosoftei („Psaltirea în versuri”) dar şi la alte scrieri duhovniceşti. Însă adjectivul adăugat, „apocrif”, scoate în evidenţă adevărata trăsătură de caracter a autorului, modestia. Identificarea cu „dreptul Iov” subliniază şi mai mult aceasta. Rezultatul este că titlul ne sugerează că avem în faţa noastră o culegere de imne/ poezii religioase (psalmi) care, în imaginaţia autorului, ar fi putut aparţine personajului Iov din Biblie. Epitetul „apocrif” are şi alte sensuri, căci chiar scrierea din Vechiul Testament, „Cartea lui Iov” a fost când contestată, când acceptată canonic. Şi etimologia cuvântului Iov este importantă, numele Iov însemnând „cel contestat, cel neliniştit, cel tulburat”, în limba ebraică mai înseamnă „unde este Dumnezeu”. Într-adevăr, în prima secţiune a cărţii (care oferă şi titlul întregului volum), în poeme care îl aşează în ramă pe Iov, poetul îşi mărturiseşte propriile suferinţe şi frământări interioare. Căutările de Dumnezeu ale lui Iov, dacă nu sunt întocmai identice, indiscutabil, sunt similare. De altfel, chiar prefaţatorul (un exeget al poeziei lui Dumitru Ichim), criticul literar Aurel Sasu, ne avertizează: „Psaltirea apocrifă a dreptului Ioveste o tulburătoare pledoarie pentru deschiderea omului spre desăvârşirea, veşnicia şi deplinătatea lui cu Dumnezeu.”
Pe lângă frumuseţea versurilor, scrise într-un limbaj cu influenţe din scrierile literare arhaice sau liturgice, valoarea cărţii este ridicată şi de rolul ei educativ asupra cititorului. Mici lecţii de cateheză, câteva poeme atrag atenţia asupra faptului că Iov simbolizează inocenţa (curăţenia sufletească) şi este un model de învingător în lupta acerbă dintre bine şi rău. Defăimările suportate, suferinţele şi răbdarea lui Iov le prevestesc pe cele ale lui Iisus Hristos: „Mă doare precum lemnul/ sub dinte de gealău,/ iscoditorii care vin ca să mă vadă,/ iubirii Tale când îi sar la sfadă/ că ai simţi plăcere/ în bici pentru cel rău/ şi răzbunării Tale c-aş fi semnul.// Mă doare până în rărunchi,/ că după fierea lor ce clocoteşte grabnic/ îţi pun în mână furcă şi harapnic!// Cum mă luai odată pe genunchi/ şi mă săltai pe el zicând că-i şea,/ Te-mbrăţişam şi Te pupam pe faţă;/ să nu ne prindă mama în hârjoană,/ mă mângâiai pe păr/ făcându-mi semn: cuminte!/ şi Te duceai la locul Tău/ ca zugrăvit dintotdeauna în icoană!// Preabunul meu Părinte, de ce sunt răi şi-ţi mâzgălesc/ iubirea Ta cu hula răzbunării?/ I-auzi cum clevetesc/ la colţ de iarmaroc necazul meu?/ Cu câtă poftă-n buzele betege/ îşi sug chiştocul din cucuta urii:/ «Nu-l iartă Dumnezeu/ că numai fărdelege/ avea pe mâini şi-n cufere:/ să sufere, să sufere!/ Dreptăţii Lui – cu spurcăciuni şi zoaie, cotonogeşte-l Savaoate şi-l ogoaie/ pedeapsă!»// *** // Şi dincolo de Marea Moartă/ pe Iov cel Nou duceau la răstignire/ de crunta-i blasfemie şi cuvântu-i greu/ că s-a numit pe sine Dumnezeu,/ dar altfel, care pe toţi iartă,/ iubind pe oameni fără de măsură/ şi neştiind,/ chiar şi pe cruce, cum să facă/ pe Dumnezeu să tacă,/ îi îndesau buretele în gură,/ până-n gâtlej/ cu patimă şi ură.” Iov nu este ferit de ispite dar are de partea lui şansa spovedaniei. Iov uneori se tânguie sau se întâmplă că „Chiar inima l-a părăsit pe Iov”. Poetul şi Iov, într-o frăţie, se tem de boldul morţii, dar nu de moarte se tem ei, ci de a nu fi prinşi nepregătiţi sufleteşte la sosirea ei. Iov, ca alter ego al poetului, rememorează patimile lui Hristos, regretă neputinţa de a alina suferinţele Mântuitorului, se luptă pentru mântuirea sufletului, „râvneşte” la „ne-umbră”, aspiră să fie învăluit de lumina taborică, iubindu-L pe Dumnezeu şi închinându-i zi şi noapte ode sau rugăciuni: „Pe când se ruga Iov/ a văzut la răscruce/ pe Fiul Omului/ căzând prima oară sub cruce./ Închise ochii şi, oftând, tot largul/ se prăbuşi alături, în genunchi,/ apoi amândoi se ridicară să-nalţe peste lume/ catargul.” Fireşte, catargul semnifică Sfânta Cruce. Chintesenţă a vieţii creştine, taina euharistiei este cuprinsă într-o poezie cu aură de legendă, care relatează despre cum potirul folosit de Iisus la Cina cea de Taină ar fi ajuns în lutăria unde Iov a fost îngropat. Desigur, „Povestea lui Iov în oglindă” este o poezie metaforică, o alegorie care-şi merită atributul de „apocrifă”.
Dumitru Ichim este un poet metafizic şi vizionar iar în ce priveşte stilul este un maestru al metaforelor. Prin acestea sunt revelate trăiri de o intensitate aparte, aşa se întâmplă în texte precum „Vinovat pentru aripi” (poem care dă titlul celui de-al doilea subcapitol) sau „Înaripatele pietre” în care este exhibată sensibilitatea ieşită din comun a autorului.
Dacă ar dori neapărat, Dumitru Ichim s-ar desfăşura cu uşurinţă şi-n stilul modern mai frust şi abraziv; în „Globalizare” prezintă cu fină ironie lumea modernă ca un Turn Babel: „Deasupra mormântului au zidit o biserică,/ deasupra bisericii au zidit o sinagogă,/ deasupra sinagogii au zidit o moschee,/ deasupra moscheii au construit un spital,/ deasupra spitalului au construit un zid,/ deasupra zidului au construit o şosea./ Apoi, cetatea a făcut zidului cartiere:/ cartierul creştin, evreiesc şi musulman,/ cartierul de limbi clasice – cartierul latin şi cartierul grecesc,/ cartierul de naţii – cartierul armean, românesc, rusesc etc./ Epidemia de ziduri continuă/ şi toată populaţia globului a intrat în panică/ răspândindu-se vestea/ că, de fapt, mormântul era gol.”
Cartea se încheie cu capitolul „Greierul din vatra lumii” care cuprinde poezii diafane, adevărate fulguraţii ale clipei. Unele dintre ele, prin tandreţea lor infinită, se adresează copiiilor şi îndeosebi cititorilor cu inima curată. Dintre cele mai frumoase, este şi poezia cu respirare testamentară, „Bilet”: „Când vei găsi aceste cuvinte,/ eu voi fi departe,/ dincolo de viaţă şi moarte,/ dincolo de crin, dincolo de nea./ Cheia, de data aceasta,/ am ascuns-o sub stea./ Ca să nu te sperii de plecarea mea,/ lângă oleandru – nişte şoapte/ dintr-o poveste pretinsă,/ iar pentru frica de noapte/ ţi-am lăsat la fereastră/ gutuia lunii aprinsă.”
Mai mult sau mai puţin evident, Dumitru Ichim este un poet reflexiv, a cărui mărturisire (lirică) ar putea suna aşa: „Iov c’est moi!”

Violeta SAVU

Iov, Omul lovit de Rău *

27 Tuesday May 2014

Posted by in Carte, Recenzie

≈ 1 Comment

Tags

, , , ,

Iov, Omul lovit de Rău *

Petre ISACHI
„Epidemia de ziduri continuă
şi toată populaţia globului a intrat în panică
răspândindu-se vestea
că, de fapt mormântul era gol”
(Dumitru ICHIM)

Această carte de excepţie a ajuns pe masa mea de lucru, graţie directorului Revistei Credinţa ortodoxă, Revistă de cultură, atitudine şi spiritualitate a Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului, Ioan Enache, şi nu ascund că mi-a stârnit, prin simbolistica titlului, interesul creştinului ce ştie că nu poţi să stăpâneşti Răul raportându-l la vreo vină anume, dar şi curiozitatea criticului, de a vedea ce anume actualizează/ transfigurează preotul din Kitchener, Canada, din Cartea lui Iov. Ceea ce susţinea proorocul Iezechiel (cap. 14, versetele 14 şi 20) care lăudându-i spiritul de dreptate („Nae, Daniel şi Iov, apoi aceştia, prin dreptatea lor, şi-ar scăpa numai viaţa lor, zice Domnul Dumnezeu” – V. 14) era convins că Iov nu s-ar salva decât pe el sau răbdarea în credinţă exemplificată în Epistola Sfântului Apostol Iacov : „Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult-milostiv este Domnul şi îndurător” (Cap. 5, V. 11). Desigur că poetul Dumitru Ichim figurează în Psaltirea apocrifă … un Iov, „pildă de suferinţă şi îndelungată răbdare”, dar şi un Iov spirit/ simbol al dreptăţii divine şi al nevinovăţiei, care a întâlnit „răul ca Cealaltă faţă a lumii”, Răul, lucrare a lui Satan, venit ca o fatalitate asupra robului „fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău” (Cartea lui Iov (cap. 1, V.8).
Pentru psalmistul Dumitru Ichim, asemenea marilor poeţi mistici de la David, la Juana de la Cruz, Eckhart, Iacob Böhme, Arghezi, Voiculescu, Blaga, Nichifor Crainic, Radu Gyr etc., dincolo de contingenţa istorică, de limitele individualităţii şi de dimensiunea etico-religioasă, poezia este în primul rând revelaţie, încât enigma Iov este transfigurată între vinovăţie şi nevinovăţie, între căinţă şi revoltă, între dreptate şi nedreptate, sub efectul frazei intuitive: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” care l-a salvat pe acest „maestru prin excelenţă al Omenirii” (Aubier – Montaigne) de la cădere. Revelaţia este prilejuită mai degrabă de spaimă decât de suferinţă, în spiritul: „Din spusele unora şi altora auzisem de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut” (42, 5). Preotul – poet ce slujeşte credincioşii din Kitchener are intuiţia poetică a divinului, pentru care Dumnezeu nu se poate revela în calitatea sa de a acţiona decât în Tot: „Oare acesta să-mi fie ceasul?/ Şi care mi-e paharul ce-o să-l beau?/ De azi noapte hiena/ îmi hă-hă-ie în faţă, în nas,/ şi nimic din mine n-a mai rămas/ să nu-mi batjocorească:/ „Iată-l pe Iov/ ce s-a-ncrezut în Dumnezeu!/ De ce nu vine/ acum să-l mântuiască?”/ Smeritu-m-am foarte/ îmbrăcat în sac şi cenuşă/ şi cu grumazul frânt;/ din rărunchi şi străfundul inimii strig:/ „Părinte, nu mai pot,/ mă soarbe pustiul,/ şi vârtutea din duh/ nici aceasta nu este cu mine;/ mi-e frică, mi-e foame, / mi-e sete, mi-e frig./ Înveleşte ciolanele mele/ cu pătura Ta de somn şi pământ./ Facă-se voia Ta/ chiar dincolo de moarte/ că iubitu-Te-am foarte.”// Pe când se ruga/ Iov/ a văzut la răscruce/ pe Fiul Omului/ căzând prima oară sub cruce./ Închise ochii şi, oftând, tot largul/ se prăbuşi alături, în genunchi,/ apoi amândoi se ridicară/ să-nalţe peste lume/ catargul.//” (Iov – fratele Domnului, 41-42).
Erudiţia teologului, stilul biblic, când solemn, când smerit, permanent interogativ şi meditativ şi talentul poetului cuprins de cele sacre păstrează inefabilul şi paradoxul revoltelor lui Iov, dar mai ales enigma faptului că în cele din urmă Dumnezeu proclamă că nici unul din interlocutorii săi din Cartea sfântă „nu a vorbit despre el, aşa de drept, cum a vorbit robul Său, Iov”. În psalmistul Dumitru Ichim locuiesc confortabil poetul şi misticul, cel de-al doilea ajutându-ne să-l cunoaştem pe primul. Dacă poetul este fascinat de nevoia de a-şi comunica trăirea, supunerea faţă de o tradiţie îndelungată a credinţei din perspectiva căreia Dumnezeu guvernează Lumea, spre a-i controla dreptatea (după cunoscutul mecanism al greşelii şi al răsplătirii), misticul refuză dorinţa de a se comunica pe sine în integralitate. Cele două voci au ca numitor comun în Eul psalmistului, posedarea realului, adică adeziunea activă cu Divinitatea, realitatea realităţilor, „ deoarece psalmul revelează omul atins de Dumnezeu şi pe Dumnezeu înlăuntrul omului” (v. Tâlhărind înfloritul luminii, pp. 20-23, La ce v-ajută moartea mea, răspunse Iov, pp. 27-29, Spovedania lui Iov pp. 30-33, Psalmul 151 al lui Iov, pp. 38-40, Zidul plângerii, pp. 43-45 etc.).
Credem că poetul religios este „ales” nu numai pentru a spune, ci şi pentru a fi. (v. Tâlhărind înfloritul luminii). Limbajul, cititorul va fi observat deja, se încarcă cu o subtextualitate sacră neobişnuită creaţiilor profane şi cu o reflexivitate de intensă coloratură gnomică, încât structurarea discursului capătă inflexiuni sacral-psalmodice, imprimând Psaltirei apocrife a dreptului Iov o acută tensiune lirică, ce solicită capacitatea credinciosului de a intra în contact direct cu revelaţia însăşi: „Şi se făcea/ că Fiul Omului/ s-a oprit în faţa/ păcătosului Iov/ şi mi-a grăit:/„De ce te-ai îmbrăcat/ cu cactusul greşit?/ Haina se poartă/ cu spinii-n afară,/ că nu-s inimii ţineri./ Numai Fiul Omului/ o va purta ca tine/ la ceasul cucutei de Vineri,/ cu ţepii inverşi, de prigoană.”// Simţeam/ necunoscutul înflorit/ de vişin alb în răsărituri line…/ Iar ultima vorbă mi-a spus/ privind spre coroană:/ „Aşa se poartă,/ dar să ştii –/ e numai pentru Mine”.// …şi-a dispărut Iisus.//” (Visul lui Iov, pp.59-60). Psalmistul, un alter ego al fiecăruia dintre noi, dându-şi seama de propria stare de fiinţă păcătoasă îşi proiectează devenirea în aspiraţia de a fi creştin înfricoşat că l-a pierdut pe Dumnezeu (v. Ispitirea lui Iov, pp. 56-58, Ia – mi, Doamne, umbra, zise Iov, p. 68). De observat că nu poate exista un sens al idealităţii în absenţa ideii de păcat, nici o conştiinţă a păcatului în absenţa unei dimensiuni în raport cu care să poată fi definit acesta şi nici o dimensiune în absenţa necesităţii de raportare la ea.
Iov, în viziunea lui Dumitru Ichim, păstrează misterul inocenţei lui Adam, singura situaţie/ stare când individul era el însuşi şi specia, susţinându-şi nevinovăţia. Se ştie, inocenţa se pierde numai prin intermediul vinovăţiei. Depărtarea inexplicabilă a lui Dumnezeu, lupta sa cu Satan, nu reprezintă pentru Iov prilejul de apărare a unui Dumnezeu bun, ameninţat a posteriori de Rău (v. Dumnezeu respinge arderea de tot a lui Iov, 61-63). Probabil, trebuie să luăm în considerare ipoteza unui Dumnezeu rău, inaccesibil raţiunii, tiranic, care abandonează lumea atrocităţii, Locului său (v. Cartea lui Iov, Cap. 16 – Iov dovedeşte nevinovăţia sa), pentru a observa/ remarca realitatea indisociabilă de prezenţa răului. Aşa s-ar explica de ce Satan, Adversarul divin, adversarul lui Iov/ Omului nu mai apare ca atare la sfârşit şi este resorbit în misterul lui Dumnezeu. Părintele Dumitru Ichim se desparte, în mod firesc, de predecesori (Arghezi, Blaga, Rilke etc.) în transfigurarea angoasei credinciosului = reacţie traumatică la neputinţă, „stare sufletească originară”, sentiment „fără obiect”. Pot fi distinse în scriitură două tipuri de angoasă (sau angoasa dublă, în terminologia lui Jaspers) coexistente în metafizica autorului Psaltirea apocrifă …: angoasa de aşteptare şi angoasa reală, în mod esenţial şi întotdeauna în relaţie cu un pericol: „Întâi l-au părăsit duşmanii./ apoi prietenii./ Ultimul dintre cei trei/ parcă şovăia./ Să fi fost remuşcare? Istov?/ Părerea de rău l-o fi-nvins?/ „Aşteaptă-mă!” ţipă femeia,/ răguşită,/ zăbavnicului ins./ Apoi către Iov:/ „Ţi-am repetat de o mie de ori;/ ce mi-a rămas de spus e atât:/ De piciorul dumnezeului tău/ leagă-ţi ştreangul de gât,/ spânzurat, visătorule,/ ca un diamant.”/ Apoi bărbăteşte, cu mâna în şold,/ îl cheamă şuierând/ pe amant.//” (Nevasta lui Iov, p. 69). Poet al religiosului, Dumitru Ichim impune implicit prin Psaltirea apocrifă … o pedagogie teologică, în sensul că realizarea individualităţii se realizează atunci când conştiinţa păcatului îi permite „omului suferinţei” (v. Iov profeţeşte despre omul suferinţei, pp. 17-19) să se pună în relaţie cu Dumnezeul – Iubire, prin intermediul Dumnezeului – Om (v. Povestea lui Iov în oglindă, pp. 70-71).
Arhitectura Psaltirei…, armonizarea sacro-profană a părţilor: I. Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, pp. 15-71, II. Vinovat pentru aripi, pp. 73-122, III. Greierul din vatra lunii, pp. 125-188, felul în care Dumnezeu însufleţeşte Lumea, care în cheie parabolică este spaţiul epifaniei, al deschiderii harului divin, potenţează ideea că poezia religioasă este pentru Dumitru Ichim, o deschidere şi, în acelaşi timp, o închidere către Taină, în care Iov „însoţeşte generaţiile” oferindu-le un itinerariu drept al unei convertiri la Divinitate, al de-creării şi re-creării şi care îl conduce pe creştin din întuneric spre lumină, adică dinspre rău/ păcat, spre trezire, dacă nu spre dragoste. Indiscutabil devenirea credinciosului nu poate fi pusă în act decât prin acţiunea libertăţii individuale. Credinţa este un act suprem de libertate: „Zi pietrelor din cale să se prefacă-n pâine”/ insinuă ispititorul./ Iisus zâmbi spre ele,/ trezindu-le din somnul greu,/ şi le schimbă în păsări./ „Nu doar cu pâine/ omul se hrăneşte,/ ci-n primul rând din zborul/ când piatra-şi înfloreşte/ aripile pierdute/ din nou spre Dumnezeu:”// (Înaripatele pietre, p. 96). De observat că devenirea lui Iov permite prin analogie, configurarea personalităţii credinciosului. Alegerea îl scoate pe om din angoasă, dezvăluindu-i în profunzime ceea ce filosoful Kierkegaard numeşte „hotărârea în existenţă”, actul prin care devenim noi înşine, numai apropiindu-ne de Dumnezeu. Autorul Psaltirei… susţine depăşirea finităţii angoasei (angoasa păcatului şi cea existenţială), numai graţie forţei înălţătoare a credinţei, altfel spus, „urmării lui Iov”. Despre punerea în legătură a angoasei cu neantul definit de Kierkegaard, drept „o intuiţie şi o gândire vidă” nici nu poate fi vorba, dacă omul credincios alege doar o posibilitate şi se decide pentru ea, învăţând necesitatea libertăţii, necesitatea alegerii.
În creştinism, lasă să se înţeleagă Psaltirea apocrifă …, manifestarea evidentă şi imediată este existenţa individuală, subiectivitatea. Realitatea etică, individuală este unica realitate, susţinea Kierkegaard, care profitând de libertate, de liber arbitru, poate depăşi neputinţa angoasantă. Poezia volumului este dovada înaltei posibilităţi care există în noi de a comunica cu Divinitatea, iar străbaterea tăcerii lui Dumnezeu de către Iov nu poate fi redusă la o simplă încercare, aşa cum susţine exegeza iudaică. Ideea eternei reîntoarceri, omniprezentă, nu are numai un rol conciliator. Reîntoarcerea aceluiaşi Iov, deşi enigmatică este previzibilă. De ce? Pentru că dacă Totul devine, atunci Nimic nu devine, deoarece devenirea nu ar putea fi apreciată decât faţă de ceea ce nu se schimbă. Dar dacă Nimic nu devine, Totul revine ca reîntoarcere a aceluiaşi. De această revenire a aceluiaşi Iov/ Om pare să se îndoiască psalmistul. Consecinţele: rugăciune, agonie, luptă, îndoială, credinţă. Se ştie, credinţa se naşte din îndoială.
Ce reuşeşte admirabil Dumitru Ichim? Să-şi convingă cititorul că locuirea şi şederea omului pe pământ au semnificaţie divină şi poetică, iar „obiectul poeziei este universul lucrurilor nevăzute” (P. Claudel).

* Dumitru ICHIM, Psaltirea apocrifă a dreptului Iov, Prefaţă de Aurel Sasu, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012.

REVISTA ALBANEZUL CU DUMITRU ICHIM DIN CANADA

24 Sunday Feb 2013

Posted by in Recenzie

≈ 2 Comments

Coperta-Albanezului-cu-Dumitru-Ichim-din-Canada-300x215

Pentru revista click here:

REVISTA ALBANEZUL CU DUMITRU ICHIM DIN CANADA

REVISTA ALBANEZUL CU DUMITRU ICHIM DIN CANADA

Periodic al Uniunii Culturale a Albanezilor din România, Revista Albanezul / Shqiptari, Bukuresht (Nr. 3-2013) București, este dedicată în întregime Preotului Dr. Dumitru Ichim, Kitchener, Ontario, Canada, considerat a fi la ora actuală unul dintre cei mai mari poeți contemporani nord-americani. Revista este un periodic al Uniunii Culturale a Albanezilor din România și, bucurându-se de un colegiu de redacție prestigios, (Acad. George Brâncuș, Dr. Gelu Maksutovici – Președinte de Onoare al UCAR, poetul și traducătorul Baki Ymeri, Tiberius Puiu, Adriana Tabacu, Përparim Demi, Costin Cristescu) fiind cu fiecare apariție o oglindă vie a comunității albaneze, dar și prezentând, în același timp, personalități ale lumii literare și artistice de pe tot mapamondul, Albanezul este un pod de prietenie între membrii comunității care trăiesc în România și în străinătate și personalități ale lumii întregi. Deviza permanentă a acestei reviste este că ,,unicul popor din lume înrudit cu românii, pe linie daco-traco-ilirică este poporul albanez.

Muguraș Maria Petrescu,

O POVESTE ADEVĂRATĂ

27 Tuesday Nov 2012

Posted by in Proză, Recenzie

≈ Leave a comment

Tags

, , , , ,

 

O POVESTE ADEVĂRATĂ

Zborul spre Statele Unite urma să aibă loc în 21 iunie 2012. Un drum lung şi obositor, până pe Coasta de Vest, în oraşul îngerilor. Cu biletul de avion în buzunar, cum se spune, mă adâncisem deja cu gândul în ideea de tihnită vacanţă californiană. Când, aşa, deodată, telefonul, care avea să schimbe cursul aşteptării mele şi a evenimentelor, cu iz de aventură, trăită mai întâi la Cluj, apoi la New York, alături de comunitatea românească din marea metropolă americană. Ce se întâmplase? În 10 iunie, din îndepărtata Canadă, părintele Dumitru Ichim, poetul îmbrăţişărilor de umbre şi al cuvintelor de laudă îndurerată îşi făcea drum, cu sufletul bolnav, în chilia tăcerii mele. Avea vocea tristă, resemnată, înfăşată într-o durere de lacrimă uscată. Dorea, fără vreo introducere, să-şi ia rămas bun pentru ora întoarcerii în veşnicie. Plecase înaintea lui, în urmă cu doi ani, Florica, poetă şi ea, după aproape două decenii de rugăciune la porţile disperării, ca să poată vedea, de dincolo, începutul de speranţă a celor rămaşi să împlinească, prin jertfa iubirii şi a credinţei, rostul căderii lor în lume. Fiindcă, ce altceva era biserica ortodoxă, ridicată din temelii la Kitchiner, lângă Toronto, decât bucuria de a celebra singurătatea, când toate în jur păreau să se cearnă, arghezian, ca o cenuşă a ţărânii.

Pe scurt, părintele se afla în faţa morţii. O vedea, îi simţea respiraţia, îi auzea foşnetul de întuneric. De la mine dorea doar să mă gândesc cu dragoste la el. Au urmat clipe, cărora îmi este imposibil, acum, să le măsor pustietatea. Le-am trăit atunci ca pe un imens deşert al minţii. Ce să spun, cui să vorbesc? Cum poţi fi, în astfel de momente, slujitorul disperării celuilalt şi cum poţi dărui celuilalt din ceea ce îţi lipseşte ţie însuţi? Nefireasca tăcere a fost un lung priveghi al inimii. Şi mi-am dat seama, pentru întâia oară, ce-nseamnă să fii fericit cu Duhul, cu lumina din tine, cu umilinţa tulburării tale. Era ca o ispită: să-i spun că Dumnezeul în care crede nu este al morţilor, ci al viilor şi că adormirea din întristare este ea însăşi un păcat? Prin urmare, părinte, i-am zis, pregăteşte-te de biruinţă, nu de înfrângere, gândeşte la veşmintele puterii de sus, nu la iarba câmpului de jos. „Bucuraţi-vă” este cuvântul Învierii, şi cine şi-ar permite să intre cuprins de spaimă în acest templu al făgăduinţei? Părinte, am încheiat, eşti poet, luptă împotriva resemnării, ia de pe cuvinte fâşiile de pânză, scoate-le din peştera tăcerii şi trimite-le să vorbească lumii despre bucuria preamăririi prin durere. Ca o neînţeleasă răzvrătire a suspinelor lui Iov. Ai nevoie de ajutor? Te voi sprijini să-ţi faci cunoscută pricina împovărării sufletului într-un volum de versuri. Iar promisiunea să fie aceasta: dacă voi avea mâine manuscrisul, vei primi, în zece zile, cartea tipărită. Lasă moartea să-şi îngroape morţii ei. Cum spuneam, era 10 iunie. Uitasem că în 21, a aceleiaşi luni, urma să traversez două continente şi un Ocean, cu o destinaţie în care, dintru început, poeziei nu-i rezervasem nici un loc.

A doua zi am primit manuscrisul unui excepţional volum intitulat Psaltirea apocrifă a dreptului Iov. Puteam să nu-mi joc rolul bunului samarinean până la capăt? Cu sau fără doi dinari, ideea cărţii luase chipul harului de vindecare şi odihnă. În taină, se-mplinesc feluritele slujiri! Ce era să fac? Duc vestea poetului Vasile G. Dâncu, directorul Editurii Eikon, şi-i prezint întâmplarea ca pe o mare descoperire a puterii sufletului viu şi a împăcării cu noi înşine prin neştiuta taină a cuvântului. Îi explic, pe îndelete, mica dificultate în care mă aflu şi-l rog, împreună, să găsim soluţii pentru această fericită strâmtorare a unui rar prisos de laudă în slăbiciuni. A fost înţelegător, generos şi sincer. Cele câteva zile de lucru la carte nu mi s-au părut mai lungi decât o plimbare îngândurată prin anotimpul plin de îndoieli al propriei mele vieţi. În 19 iunie, volumul era tipărit, într-o formulă grafică de excepţie. Expediez autorului primele treizeci de exemplare, în 20 iunie, pentru o ipotetică lansare a lor la „Săptămâna culturii româneşti”, de la Hamilton (Canada). Celelalte vor fi expediate, în absenţa mea, prin bunăvoinţa editurii. Cât de elementară şi, totuşi, cât de sublimă această poveste. Acest popas al morţii, în care un poet îşi odihneşte inima în plinătatea de lumină a propriei sale poezii. Ca un Iov îmbrăcat în trufia nefericirii lui. În trufia neputinţei de a înţelege, blagian, nu atât drama noastră, cât „singurătatea ascunsă” a lui Dumnezeu în noi. Există în volum, ca şi în textul biblic, o cutremurătoare nedezlegare a lui Dumnezeu de om, aşa cum există şi o înfricoşătoare nedezlegare a lui Hristos de suferinţă (agonia în versiunea lui Pascal). O scenă memorabilă din carte! Hristos coboară de pe cruce şi se adresează lui Iov, celui din gunoi: „nu de apă, ci de tine mi-a fost sete”. De vaietele tale vrea să spună versul! Fiindcă, trec spre înviere prin pustia rănilor tale şi beau, la Cina cea de taină, paharul făcut din lutul tău. Să mărturisim, i-am spus, într-un final, părintelui Dumitru Ichim, trufia desăvârşirii acestui lut. Pe care se află urma sărutului de două mii de ani al lui Hristos.

Se schimbase ceva în viaţa, în „moartea” părintelui? Cu siguranţă. Trecuse o lună de la apariţia volumului. La sfârşitul lui iulie, în drumul spre casă, fac un popas strategic la New York. Scopul: să-l aduc în State, la „Întâlnirile de vineri”, ale Cenaclului „Mihai Eminescu”. Şi, iată, minunea: acolo unde demersurile prietenilor eşuaseră, izbuteşte recunoştinţa (toate sunt ale lui Dumnezeu!). A fost o seară de vis la „Romanian Garden”. Doamne, cum se frângeau euharistic cuvintele şi cum, în negrul veşmintelor, se cuibărea lumina cea neînserată. Cum se desena poezia în hieroglifa trupului duhovnicesc şi cum se sculpta vocea, cu de la sine bucurie, într-o fericită lepădare de sine. Poetul vorbea din adâncul inimii lui Iov. Căuta „limanul ultim din cuvânt” şi ne arăta nouă, celor mulţi, cum să nu ne scădem lui Dumnezeu prin umilinţă. Cândva, omul a purtat, spre Golgota, crucea lui Hristos. Acum, acolo, în acele clipe de tâlhărire a cerului, Hristos, cu siguranţă, purta crucea părintelui Dumitru şi-i încuraja „gustul de a fi”. Ce mulţumire mai mare puteam avea? Ne-am despărţit spre ora miezului de noapte. Îi rodise pe faţă un zâmbet de pustnic pentru care viaţa începea din nou să fie un tot al stărilor de vis. Se întorcea în Canada, pus ca un Iov, în starea lui de început.

Duminica, la Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, a părintelui Theodor Damian, are loc, în sala socială, obişnuita liturghie de după liturghie. Sunt orele de socializare, de cunoaştere, de trăire spirituală şi de vindecare sufletească unii prin alţii. Cele de-acum sunt dedicate lecturii din Psaltirea apocrifă. Mi-am amintit un mai vechi dialog cu părintele Dumitru Ichim. De câteva luni, îi plecase, în „eternitatea preexistentă” (D. Stăniloae), soţia Florica Baţu, sensibila poetă a „înaltelor strigări de albastru” şi a luminilor înfăşurate-n vânt. Îl întrebasem pe părinte, de ce se pleacă argilei spicul, de ce-şi pleacă „genunchiul de lumină” înaintea secerişului! E ultimul gest de reverenţă pentru ceea ce va fi, a fost răspunsul. Pentru ceea ce, ca „schimbare la faţă”, va fi pâinea euharistică. Bobul de grâu devenit biserică, vedere care vorbeşte şi şoaptă care tace. Naşterea de lumină, de la capătul naşterii din lut. La ineditul recital de poezie, am hotărât, prin urmare, să citesc Hieroglifa spicului şi La frângerea pâinii. Prima: „Nu lacrima,/ ci steaua unghiului mă toarce:/ «Pământ eşti/ şi în pământ te vei întoarce…»/ Taci, cugete –/ pustiului splendoare de ciulină –/ chiar şi din aur buchea de ţi-ar fi,/ să nu-ndrăzneşti să-mi spui/ că-n lut am fost şi-n lut am să reviu,/ că inima mi/ mai bine eu mi-o ştiu;/ tot timpul după chipul Lui –/ în străvezimi – Lumina/ mi-am limpezit-o strecurând pământul,/ iar de-a rămas din el vreun pic,/ e că m-asemăn cu Cuvântul/ ce L-a semnat pe Dumnezeu/ chiar şi pe porţile de iad/ cu hieroglifa aplecată-n spic.” A doua (fragmente): „… dar nu de greutate,/ la amiază,/ spicul de grâu/ se apleacă argilei/ şi nici de povara de rază/ a minutarului./ Nimeni nu i-a zămislit/ cunoaşterii/ clipa ce şi-o clipeşte cântarului/ când către tină îşi coboară/ genele de fecioară./ Ce face atunci – se închină?/ Au e răpită în note înalte de cleştar/ naşterii de lumină?/ «… poate fi, poate fi…»/ peste umăr şopteşte duhul din glie/ zvârlind până la cer,/ din crengile singuraticului păr –/ o ciocârlie/ …/ «Spicul îşi pleacă într-o parte capul/ să audă nevăzute stele în amiaz/ vibrându-şi lacrima-n amar ca roua.»/ Era la ora a noua,/ dar vorba e ascunsă de norod,/ că nu e sunet, ci frământ luminii/ ce-a mai rămas de la potirul Cinii/ când spicul de grâu/ îi slujea cu al inimii rod./ Numai în clopotniţa paiului/ mai pâlpâiau grelele/ pe care le desferică/ stelele,/ nopţilor noastre zicu-le./ Spicule,/ când bobului dai formă/ şi-l faci biserică,/ Mirelui care te aduce/ să i aminteşti că ne-am cunoscut/ la frângerea Pâinii/ pe cruce.”

Am fost oprit de sunetul strident al unui telefon. Suna, tocmai din Canada, părintele Dumitru Ichim! Întâmplare, coincidenţă? Nu ştiuse nimic nici despre improvizatul nostru salon de poezie, nici despre minunata-mi pescuire lirică. „Fericită petrecere în sfinţenia bobului de grâu” au fost, totuşi, cuvintele lui de despărţire. Şi mi-am zis: cât de frumos ştie înflori, uneori, necunoscutul dintre noi!

AUREL SASU