La vama a doua
agrăitu-ne-a-n grai omenesc
Înspăimântătorul.

”Ascultați deslușirile pietrei:
Dacă nu aș fi fost
râpilor voastre urcuș
nu v-aș vorbi despre Cale.
Părăsiți celelalte cărări
că numai morții cunosc meșteșugul
să-nmormânteze pre morți.

Din nou,
rostirii- înaltul de apă:
Fiți mării talazul,
și norului
fulg roditor de cer nou.
În toate e focul,
chiar bobul seminței de rouă
îl suie din soare în noi.
De ce fiii mei și-ai Luminii
vă-necați întru curgeri de lacrimi?

V-am dăscălit despre lut și țărână,
pământ din adâncuri de ape,
ce-n umbră de cântec
vorbesc de iubire prin nufăr și lotus.
Cum de-ați uitat Muntelui piscul
înjugându-vă ierbii?

De Munte v-am grăit
că-i aer Suflării,
vântul ce bate
unde vrea, că-i iubire.
De ce cădeți din Suflarea de Foc,
frunză cu frunză,
lăsând să vă sufle târziul
și ploaia
și noaptea
și glodul?
Cum de-ați uitat
de flacăra-Mi sacră
inimii voastre dând foc?
Fiți foc,
numai focul e martor Luminii.
Suflarea e foc, de-aceea Manitoo
pretutindeni coboară în flăcări
din munte spre om.
Pământul e foc.
Cum altfel ar putea să aprindă
crinul și cedrul de nuntă?

Fiți foc,
apa e foc,
cum Yoho e apa iubirii.
Cupa se-nalță până la Mire
numai când apa
se preschimba-n
focul nunții din vin.