• About
    • LA VAMA A DOUA, CU YOHO

dumitruichim

~ Just another WordPress.com site

Monthly Archives: May 2026

3. UN PROVINCIAL ÎN TORONTO ( Humber Bay Park)

26 Tuesday May 2026

Posted by dumitruichim in Uncategorized

≈ Leave a comment

Tags

blog, educatie, lifestyle, romania, viața

Gara din Toronto se numește Union Station. O clădire de pe timpuri în care magnificul templelor grecești împunea respect pentru arta măreției și a eleganței, coloanele înalte ale fațadei răsucind duritatea de piatră într-o coroană de cântec susținător. Indicatoarele spre diferite peroane de plecare, sau de sosire, ar putea să creieze confuzie dacă nu te-ai orienta spre magicul EXIT.
Metaforic este sinonimul răsăritului ființei umane. Este naștere. Paradoxal, moartea omului, spre deosebirea de cea a animalului, nu începe cu apusul lui, ci sfârșește cu răsăritul. Pentru acest EXIT ne-am chinuit cu măștile coruptibilului. EXIT este bobul de grâu care dacă nu va putrezi nu va putea naște viața, parafrazând pe Tarsian. EXIT este punctul nostru de ”orientare” după ”oriens” . Plecăm prin apusul nostru pentru a putea ieși prin răsăritul Lui pe care-l numim într-un poem liturgic ” Răsăritul cel de sus” – oriens și lumină a cunoașterii și conștiinței noastre. În mitologia romanilor dintre toți zeii cel mai curios este Janus. El are două fețe. Trecutul și viitorul. Moartea și viața. Noaptea și ziua. Amândouă sunt de nepătruns pentru că niciunul nu poate fi cuprins în frâiele voinței umane. Dacă trecutul îți aparține atunci te poți întoarce la el ca la orice lucru pe care îl ai în posesie? Nu. Trecutul nu mai este al tău, ci al morții. Dacă ar fi fost al tău puteai făuri din el prezentul, care te-ar fi făcut veșnic pentru că veșnicia este un etern prezent. La fel, nici viitorul nu este al tău pentru că nu ai de ce să te prinzi ca realitate. Dar amândouă există tocmai că nu există. Și atunci metafora lui Janus rezolvă ecuația cu cele două necunoscute. Janus este cel care privește prin noi, prin acest semn de EXIT ( exitus= ex, din + ire=merge, pleca). Întotdeauna EXIT și-a justificat paternitatea lui DINCOLO. Cuvântul românesc ”dincolo” e la fel de curios ca și zeul Janus. El e format din două cuvinte: din+acolo. Poți localiza și merge în ”acolo”, dar există o icoană spirituală a lui ”acolo” , o extragere la pătrat din+acolo, dincolo fiind orizontul ca perspectivă ( perspectus=per, prin+ specere, a privi) , background, ceva care stă mereu în spate spre a da contur la sensul sensualiat în față. Omul viețuiește de aici până acolo, dar nu poate trăi ființa lui fără un dincolo, primul născut și copilul cel mai drag al lui EXIT. Departele este cel mai aproape al omului pentru că mai aproape de om e pielea lui și nu cămașa. Ce mină de aur filosofic este ”departele”. La ”departe” nu poți ajunge niciodată decât prin ”desparte” ”departele” fiind plecare și ajungere în sine (desparte=des, dis+parte, partire). Numai prin perspectiva morții Bobului de grâu putem vedea în veșnicia panoramicului întregul lan de grâu fremătând în jurul Potirului înălțat de pe altarul lui EXIT.

+
De la EXIT nu a trebuit să așteptăm prea mult venirea taxiului pentru că prin compania HUBER puteai vedea pe unde vine mașina comandată cu căteva zile. Ieșim din gară răsuflând până în adâncul plămânilor dreptul la aer fără de mască Să nu fiu interpretat greșit despre politica acestui COVRIG, eu aici vorbesc ca poet și interpretare a lumii din punct de vedere filosofic, și nu medical. Ne dezmorțim picioarele pe Front Street și admirăm curățenia menținută de oamenii Primăriei. Intre cele două sensuri, pe mijloc, vase mari cu tot felul de flori multicolore care încântă ochiul cu leit-motive din Mozart. A venit deja taxiul și nici nu m-am mascat după cum cere legea. Nu trebuie să-i dăm direcția de Humber Bay Park pentru că o are pe display. O luăm pe Front Street, apoi la stânga pe Lower Simcoe St, iar stânga pe Bremner Rd. Din cauza aglomerației din oraș trebuie să mergem pe autostrada Gardner Expressway care merge pe malul Lacului Ontario. Albastrul din zare mângâie sufletul înghesuit și torturat de învălmășeala și deșertăciunea orașului sugrumat de tot felul de cotețe crescute din ”Ubi bene,ibi patria”. În dreapta, CN Tower, simbolul orașului. Am fost cu Florica atunci când aveam vizitatori din Europa. O cabină te urcă până sus unde este un restaurant și de unde poți vedea pânî în departări clădirile de zgârâie noi și lacul care se pierde în borangicul fin al cețiii unde nu știi dacă lacul urcă în cer, sau cerul coboară spre o îmbrățișare cosmică. Îmi amintesc cum acum vreo 20-30 de ani venise la noi din Franța scriitorul Dumitru Bacu, poet de mare subțirime artistică și autorul celebrei cărți ”Piteștii” în care, pentru prima dată, dezvăluia groaznicile experimente pe oameni sub numele de ”fenomenul Pitești” la care a stat ”Poemul pedagocic” al criminalului Makarenco. Acum cum sunt eu lăudăros și mândru de âara care m-a primit, ca un provincial, nu prea aveam ce să-i arăt în Kitchener, decât strada cu sinagoga în vârf, pe vremea aceea nu aveam nici măcar în plan ”Mica Românie”, proprietatea de 19 acri unde am zidit ”Centrul Cultural Românesc” cu o sală de 500-700 de persoane și biserica ortodoxă cu sală la subsol și pictată în stil autentic ortodox și nu agapian. Așa că pentru a-l impresiona l-am întrebat dacă vrea să-l duc la cascada Niagara, sau la Toronto unde să-i arăt turnul CN TOWER și… La care el cu o blândețe a vocii și o față luminată de o bunătate interioară îmi spuse zâmbind: ”Părinte, un turn sau un zgârie nori mai înalte cu atât și atat nu mă interesează. Eu am venit să văd oameni – pe Dumitru Ichim, Florica Bațu și alte personalități. dar o vizită la Niagara m-ar ispiti.” Pe Dumitru Bacu îl cunoașteam de la ziarul ”Cuvântul Românesc”, din Hamilton unde lucram în redacție cu paginile de literatură, recenzii și filosofie. Am discutat pe îndelete despre infernul pușcăriilor comuniste în care Piteștiul a devenit superlativul satanicului de a distruge ființa românească a omului și a neamului. Experimentul, după cum mi-a explicat, consta ca prin teroare, frică și chinuri infernale să fie distruse granițele ontologiice ale ființei. Omul era privit din punct de vedere materialist ca orice materie pe care o poți modela cum vrei. Mi-a plăcut exemplificarea atât de plastică a lui. Deci, îmi explica, omul era văzut ca o mănușă pe care o poți întoarce pe dos, o poți spăla și apoi întoarce în, de data aceasta, în omul nou, homo sovieticus. La Pitești prin bătăi se căuta distrugerea a tot ce era mai drag sufletului omenesc. și credinței. Erai bătut până la inconștiență să calci pe icoana sfântă a părinâilor trebuid să spui că mama ta a fost o curvă ordinară și să inventezi povești murdare despre ea. De Paști sub privirea demonică a gardienilor penitenții trebuiau să treacă prin fața unui falus de ceară, să-l sărute și să spună ”Hristos a înviat!” A scris șii Virgil Ierunca un ”Pitești”, dar mai mult din citatele lui Bacu și grijuliu să nu-și supere tovarășii de stânga.
Lângă CN Tower, pe stânga, vedem ”Roger Center” reședința vestitei echipe ”Blue Jays”, iar pe stânga, pe malul lacului CNE Exposition. Ne continuăm drumul pe Lake Shore Dr. și am ajuns la destinația propusă.

va urma

2. UN PROVINCIAL ÎN TORONTO

26 Tuesday May 2026

Posted by dumitruichim in Uncategorized

≈ Leave a comment

Tags

blog, dezvoltare-personala, lifestyle, romania, viața

Cineva din Dărmănești blestema trenul cu: ”Să te mânînce rugina!”, dar eu când i-am auzit fluieratul de plecare i-am iertat toate păcatele. Văzusem un film american cu o temă care mă obsedează, ca pe orice cititor al basmului ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, a reîntoarcerii timpului. In film era vorba de un tânăr care luând un tren deosebit după trecerea unui pod ajungea într-un timp care trecuse acum câteva sute de ani. Șuieratul trenului din film era identic cu cel în care tocmai ne-am urcat. De câte ori îmi aminteam tema reversibilității timpului simțeam ceva din amorțirea elixirului magic, sentiment cel trăiam și acum.
Cei 250 de dolari pentru bilete, un preț de tembelizor , puteam să mergem cu jumătate de preț, au început să-și arate mirosul banului. Conductoarea, ca la avion, ne conduce supra amabil, că am crezut că mă confundă și am întors capul în spate, spre locurile noastre, deși în tot vagonul mai era numai o persoană. I se pare că nu ne simțim destul de comod și, după o rotire peste tot vagonul ajunge la concluzia că nu e prea ocupat și că putem să folosim aria rezervată ca restaurant. Multă școală îți trebuie să socotești că doi plus unul nu este egal cu o învălmășeală năvalnică, dar puțină prostie, dă gust ca puțină gelozie de piper iute în supa de găină bătrână și oropsită de soartă. Voiam să zic altceva, dar cu vremea Covrigului trebuie să fii atent la ce vorbești să nu fii amendat pentru măscări indecente.
Vorba dragului meu profesor universitar Florin Ștefănescu: ”Dar despre ce era vorba?” Despre mască. Durata mersului cu trenul era de la 9:45 șa 11::30 și eu care fusesem răsfăfat de o pneumonie covidoidă îmi făceam problema supraviețuirii mele de amfibie humanoidală. Ne așezăm la area desemnată ca restaurant, destul de intimă și spațială. Pe când mă jăluiam în gândul meu prost cum de-am acceptat o asemenea stupizenie demnă de Eurovideo, să mă torturez singur în flăcările iadului, fără de aer și înghițând în sec după pădurile mele de brad de pe la Valea Uzului, sau de pe la lacul Bălătău din good old times numai ce vine doamna conductoare și ne aduce micul dejun. Îi arăt disperat că sunt îmbotnițat și ea mi-a arătat că pot să scot masca. De bucurie am scos și masca și basca și am răsuflat din străfundul bojogilor de o asemenea blagoslovenie. În gândul meu ascuns mi-am zis că nu sunt prostul vostru, inclusiv al lui Matei, să mă chinuiți ca pe-un animăluț nevinovat de circ. Dar nu i-am spus nimic nici feciorașului. Matei e om normal – când muncește, muncește de se spetește. Nu contează că nu-l vede nimic. Serviciul pentru el e ceva liturgic care nu poți da peste cap stricând armoniile madrigalului. Iar când mânâncă, mânîncă Un sandwich ”Submarin” lung de un cot îl rotește de câteva ori în gură și a dispărut. Eu plin de hiclenie am privit la tava cu bunătăți și, ca să trag de timp, am făcut toate rugăciunile dimineții după tipic și când a venit conductoarea să ia tava lui Matei eu făceam cuviinciosul otpust. Conductoarea flutură mâna întrebând ce se întâmplă cu mine Matei pune degetul la buze, în semn să nu fiu deranjat, apoi îi spune că sunt preot și înainte de masă își face rugăciune. Când o aud că pufnește în sutienul măștii mă gândesc că am trecut de șagă ,i vorba drăguțului Creangă: ”Nici toate-ale duhovnicului, nici toate ale doftorului” și am început să ronțăi ca un iepuraș un morcovior ce numai cel fătase Mama Pământ, folosind limbajul unei ecologiste bătută în cap, ce contează, dar cu trup de căprioară. Și Mitrel ăncepe să numere: ouă cu jambon, șparanghel, un gând pios la diaspora, cartofiori tăiați de o mânuță cu ochi verzi, niciodată să nu-i crezi, cârnați durdulii răsturnați indecent pe tavă cu grăsimea mustind prin cele trei tăieturi de cuțit, vestitul con ( croissant) cu unt în cutiuțe… ( Conductoarea se reîntoarce să ia tava, dar eu încă nu am terminat cu meseria de iepuraș – am trecut la frunza verde , româneasca din leglumele strămoșești ) …și continui să număr în cutiuțele de plastic – portocală, căpșuni, pepene roșu, pepene galben și câteva boabe de struguri din podgoriile Niagarei.
Doamne, ce frumos șuieră trenul ăsta, ca nostalgiile după Grădina unde nu era durere, nici întristare, nici suspin. Trecem peste un pod peste rîul Grand River și admirăm peisajele însorite ale diferitelor ferme. Ne oprim în gara din Guelph. Conductoarea vine din capătul vagonului să vadă dacă nu cumva din grabă să-mi fi rămas ceva în gât. ”E totul ok?”, mă întreabă. După cum i se mișcă masca îmi dau seama că zâmbește nervos. Defecțiune profesională. Poți să-i pui și o mască de gaze, ea tot va zâmbi. Așa a fost învățată. E parte din uniforma ei. Face face din generația nouă, smart generation, smart computer, smart telephone. Totul e smart. Pe vremea generației vechi oamenii gândeau cu capul lor, chiar sec, dar era al lor. Ideile lor, visele lor, iubirile lor, întrebările și frământările lor. Din Guelph se vede pe geam clădirea armatei cu metereze de cărămidă și turnulețe. E de pe vremea când oamenii se iubeau cu inima lor. Pe locomotivă o prinde nostalgia. Ea știe ce gândesc și șuieră ca în filmul american de trecere pe sub timp în altfel de timp. Mai mult e un oftat similar cu stropul de rouă ce știe jocul șotronului cu lumina copil. Pe pieptul locomotivei scrie: ”On va de l’avant avec vous!” Așa i-au spus nașii oțelari când au botezat-o. Georgetown. O gară la fel precum celelalte. Tot pe stilul vechi. Aceeași Marie cu altă pălărie. Numai că gara din Georgetown are o căciulă de tătar în vârful turnulețului. Trecem printr-o pădurice și locomotiva șuieră din nou sporind magicul țipătului verde al copacilor. Am întrebat pe cineva unde sunt copacii de sute de ani. În Elora Gorge sunt copaci dinaintea lui Cristofor Columb. Copaci de tisă. Eleganți, nimic din burduhojenia omului american. Eu cred că acești copaci sunt atât de subțiri pentru că se întind pe vârfuri să fie hrăniți de Mama Lumină. Știați că lumina te face tânăr? Verișorul ei e oxigenul. Viața e posibilă pentru om răsuflând cu plămânii oxigenul, iar cu inima lumina dumnezeirii răsfrântă pe heleșteul plini de nuferi al sufletului omenesc. Iar șuieră locomotiva luându-și rămas bun de la păduricea învârstată de lumină și cântec de păsări. Și ele sunt tot din generația veche. Ele nu pot fi manipulate. Definiția libertății e cuprinsă în formula matematică a aripei. A fi liber înseamnă a avea aripi ca îngerii. Nici aripile lor nu se văd, dar noi le vedem pentru a ne aduce aminte că ne lăsăm să fim captivi. Că ne întoarcem spre șobolani. Spre râmă. Spre urechelniță. Dai ZOOM et voila – scorpionul, preînchipuit de ureclelniță, ploșniță și neamuri de mucegaiuri și creiere îmbâcsite de sulfuricul ideologic. Noroc de șuieratul soteriologic al locomotivei care ne mântuiește de orwellianul crescur numai până la genunchii noștri. Brempton. Gară tipică. Bătută în cap și cu șalele rupte. Nici un copac nu ne așteaptă pe peron. Nici măcar vreun cowboy, deși fermele abundă în defilatul trenului. Gară care își ascunde icnirile de plâns pentru că în America nu e frumos să plângi , nu arată decent să scrii în CV că ai căzut la examen pentru că iubeai o fată. Americanul se crede atotputernic pentru că ăi este frică de moarte. Din frică latră, din frică ucide, din frică sugrumă pe altul. America legănată de două oceane să-o adoarmă de frică. America ia droguri din frică. America vinde droguri și cele mai ucigătoare arme din frică. Li-e frică de morți. În Dărmănești mortul era pus în altarul casei cu două camere. Pe singura masă de lemn din odaia cu scoarțe pe pereți și tablourile de nuntă ale părinților și bunicilor. Aici există o casă a morților. Locomotiva mă strigă: Mitreeeeel! Așa mă striga și mama din pragul ușii de se auzea până în ograda lui Dumnezeu, vecin cu livada noastră. Mi-au dat lacrimile. Conductoarea care m-a tot spionat neștiind cum să procedeze cu o asemenea pasăre ca mine îmi ia tava cu capul plecat. Oare ce o fi gândind? Oare nu are o locomotivă care să o cunoască, să o strige pe numele mic, să o mângâie. Ea e un număr, locuind într-un număr, care are la stradă un număr. Se întoarce spre mine. Sufletul ei nu are număr cum nici păpădiile nu au număr. Ea se poartă cu mine așa din frică. Șeful ei este frica cea mare. El știe și latinește. Lex dura lex. Când eram la seminar traduceam că lex dura lex înseamnă legea care te dă de-a dura. Dar conductoarea a văzut o lacrimă. Și numărul i s-a șters de pe buletinul de angajat. Eu am făcut ceva ilegal. Legea covrigului crezând că stomacul omului are patru camere ca ale nu știu cărui cugetător de întoarcere la natură prevede excepție pentru luxul de a avea breackfast și diner ca să scoți masca și imediat să o pui înapoi. Asta e legea. Lex. Dar eu trebuie să răsuflu. Mai mult decât mâncarea am nevoie să respir. Am păcălit legea, nemernicul de mine, ca să trăiesc. Am plătit de două ori prețul biletului ca să pot respira. Eu, Matei și persoana de la capătul vagonului. Înduioșată mă întreabă ce să facă pentru mine. Îi răspund că vreau să-mi mai aducă o sticlă cu apă. ”Immideatly, sir!” Înainte de Molton magazii, camioane de transport internațional ca TIR-urile de la noi, vagoane peste vagoane. Ca prostul când a ajuns în Toronto. Se lăuda acasă că a văzut căși peste căși și deasupra alte căși. Uuuuuuuuu! Oare de ce șuieră locomotiva? A, am traversat Younge Street, cea mai lungă stradă din lume. Aeroportul Pearson. Suntem la marginea de Toronto. Se cunoaște după viețuitoarele libere ale străzilor. Încep tot mai dese semnele de grafitti. Pe ziduri. Pe geamurile sparte. Pe închisori și biserici. Grafitti negre și înbârligare pe trupurile și sufletele oamenilor

1. UN PROVINCIAL ÎN TORONTO

26 Tuesday May 2026

Posted by dumitruichim in Uncategorized

≈ Leave a comment

Tags

blog, lifestyle, parenting, romania, viața



Cei de acasă râdeau de noi că Mitrel și Florica s-au dus în Canada să o populeze. Cei de aici se uitau la noi ca la niște făpturi venite de pe altă planetă, puțin duși cu pluta, nu sună frumos?, care în loc să investească în stocuri traversau pe roșu, că inima nu poate să fie verde, în comoara fără de preț a copiilor. Cu toți cei șase m-aș lăuda, dar las Canada și America să o facă. Doi sunt doctori și specialiști în stem cells în California, cu companiile lor, unul e în armată apărându-și cu devotament țara unde s-a născut, unul e activist social și se ocupă și cu interviuri la radio. Gloria e avocat și are o gurăăăăăă că s-a crucit și judecătorul că țipă și la el, de i-a spus să iasă afară. Dar cum să uit de Matei? Cel mai mic. Economist ca și maică-sa. Mi-a lipsit cât a fost vreo trei ani în Anglia. Acum suntem tot pe drumuri. Acum doi ani când împlineam 75 de ani mi-a făcut surpriza să mergem împreună în Nova Scoția. A închiriat o mașină și din cei peste 3.000 de km m-am ales cu o carte despre provincia unde acum 1000 de ani Eric cel Roșu cu vikingii lui a descoperit America, 500 de ani înaintea lui Columb.
Matei e omul surprizelor frumoase și-i place să fotografieze cerurile și peisajele pe care descoperă amprenta Cerului. Ieri, mi-a spus în treacăt că a luat pentru sâmbătă bilete la Via Rail să mergem cu trenul la Toronto. Și nu oricum, ci cu business class, clasa întâia. Îmi povestea că în Anglia aștepta să urce în tren și o fetiță din spate întreabă pe maică-sa care e diferența dintre business class și călătoria normală. ”Clasa întâia, îi răspunde mămica ei, e pentru oamenii proști care nu știu că poți călători cu aproape jumătate de preț și să ai acelaceși confort. călătorind cu clasa a doua.”
– Și după experiența aceasta, întreb eu, de ce ai irosit banii degeaba, că tot acolo ajungem?
– Ai să vezi de ce, mi-a răspuns lăsându-mă în suspans să mă gândesc.
Emoția a fost așa de mare că n-am dormit toată noaptea. Noi, în Kitchener, trăim ca-n provincie. E un orășel curat, cred cu o populație de vreo 250 de mii. Întemeiat de emigranții nemți și menoniți/amish care vorbesc un dialect german, se numea Berlin până în 1916. Madison e o stradă patriarhală și liniștită, tot ce e important este sinagoga din vârful dealului, o clădire veche cu cărămida înnegrită de vremuri și dor precum un psalm atîrnat prin sălcii la râul Babilonului.
Trenul era la 9:45, dar pe la șase, eu care sunt leneș și anevoie de sculat, pe la 6 eram treaz așteptând.
– Trebuia să faci o comandă la taxi de aseară, îi spun lui Mate i sub febra așteptatului de mers în excursie.
– Am vorbit cu Huber, răspunde calm. Huber e o companie nouă de transport, nouă pentru mine, paralelă cu cele de taxi. Acum am auzit că e și-n România. Totul e digital. Plătești la fel. După experiențele triste cu mojicia unor taxiști cu Huber urmărești pe video unde este în drum spre tine. Și nu te duce prin ocolișuri când există un short cut.
Și iată-ne la gară. Îmi amintesc de o nuvelă amară cu niște țărani, care se sculaseră cu noaptea în cap, ca și mine, și finalul cu conductorul țipînd la ei: ”Mai la vale proștilor!” Gara din Kitchener e tipul caracteristic de gară din vechile filme western. Un etaj, cărămidă roșie, geamuri cu arcul rotit în ogivă și liniște de se pot auzi greierii pe sub clopotnițele cu clopoței albaștri crescuti pe marginea terasamentului. Vizavi o fabrică plină de grafitti și tristețea vremurilor mai bune, the good old times. Mă plimb pe peron și nu-mi găsesc starea. Timpul curge pe lângă streașină ca o materie verde și vâscoasă. Sau s-a oprit? Ce binecuvântare e să ai copii buni! Trag cu coada ochiului la calmul lui Matei. De când era mic mă iubea și-mi aducea tot felul de cadouri: o piatră mai deosebită, sau un cărăbuș pe care să-l duc la mama lui după ce mă joc cu el, sau o pană de gaiță. Îmi amintesc de… Dumnezeu să-l ierte. Ca să-i ia casa lui taică-său din Serbia i-a făcut cadou o călătorie în Kitchener. Ca să-l jumulească și de ultimii bani, deși avea bilet dus-întors, la luat într-o zi să-l ducă la aerport și arătându-i un avion a început să se vaite că au pierdut avionul pentru că taică-său s-a mișcat prea încet. O pramatie de om! Pretinzând că e avocat i-a luat 2000 de dolari l lui Cris avusese un accident ce l-a lăsat paralizat aproape. Mă întâlnes după ani cu…”de mortibus nihil, nisi bene” la ”Câmpul Românesc” din Hamilton. Se pocăise. În loc de ”sărut mâna, părinte!” îmi zice mieros: ”Te binecuvintez, frate!” Îi zic: ”Măi P. dar de când ai ajuns și popă că avocat ai fost! Tu nu știi că numai preotul binecuvintează?” Acum în gară sunt exact ca tatăl lui. Matei observă nervozitatea mea și se adrează direct: ”Ai răbdare că vine!” Două locomotive fac manevra și doamna care le conduce îmi face din mână. Zic în gândul meu: ” M-a citit până în rărunchii
mei.” Apoi se face liniște de se aud mierlele din niște plopi uitați de Dumnezeu la margini de tristeți prăfuite și galbene. În zare, undeva departe în sânul cerului un vultur pune parafa de sigiuliu pe pergamentul unui cumulus nimbus. Gândurile mă duc la gara din Dărmănești, un fel de biserică roșie cu turnul înțepând vremuri trecute pentru unii cu tei plini de miresme, pentru alții cu castani cu frunzele mari crestate pe margine cu sperare ș disperare, La microfon se anunță că trenul va avea întârziere 20 de minute. ”Mă așteptam, zic în gândul meu. Mizeria asta de Covrig face numai pozne!”i Apoi se face liniștete că poți auzi râsul cural al păpădiilor copil. Și eu văd numai buruieni și grafitti mâzgălite chiar și pe zidurile așteptărilor mele.
Peste trilurile păsărilor năvălește vocea guturală de metal ruginit: ”Atențiune, trenul de persoane 546 din direcția Sarnia, Kitchener, Guelph, Georgetown, Brampton, Toronto sosește la linia întâia!”
La capătul așteptărilor mele se văd ochii de tigru ai trenului gata să năvălească în gară. Dar nu sunt trenurile de la noi. Dacă era marfar făcea zdranga-zdranga și guița lung și ruginit ca o scroafă în călduri, dacă era accelerat trecea cu un zbenghi fluierat în aer de vreo liceiancă răsucind capul apusului. Dar aici e trenul american. Înainte de a te înhăța în gheare stă cu farurile aprinse la capătul zării hipnotizându-te întâi apoi strecurânu-se în gară ca o felină de circ, frumoasă, domesticită, dar și perversă. Precum o așteptare de tren spre marile orașe ale Canadei pentru un biet provincial.

Recent Posts

  • 3. UN PROVINCIAL ÎN TORONTO ( Humber Bay Park)
  • 2. UN PROVINCIAL ÎN TORONTO
  • 1. UN PROVINCIAL ÎN TORONTO
  • FESTIVALUL EMINESCU, Kitchener, Ontario, CANADA, Dumitru Ichim lămurește catastrofa lingvistică a folosirii greșite a sensului de DIASPORA în limba românăi
  • ÎNCEPUT DE CÂNTEC ȘI PUNTE

Archives

  • May 2026
  • January 2026
  • December 2025
  • April 2025
  • January 2025
  • December 2024
  • October 2024
  • September 2024
  • November 2020
  • January 2018
  • April 2017
  • December 2016
  • November 2016
  • October 2016
  • September 2016
  • August 2016
  • July 2016
  • June 2016
  • May 2016
  • April 2016
  • March 2016
  • February 2016
  • January 2016
  • December 2015
  • November 2015
  • October 2015
  • September 2015
  • August 2015
  • July 2015
  • June 2015
  • May 2015
  • April 2015
  • March 2015
  • February 2015
  • January 2015
  • December 2014
  • November 2014
  • October 2014
  • September 2014
  • August 2014
  • July 2014
  • June 2014
  • May 2014
  • April 2014
  • March 2014
  • February 2014
  • January 2014
  • December 2013
  • November 2013
  • October 2013
  • September 2013
  • August 2013
  • July 2013
  • June 2013
  • May 2013
  • April 2013
  • March 2013
  • February 2013
  • January 2013
  • December 2012
  • November 2012
  • October 2012
  • September 2012
  • August 2012
  • July 2012
  • May 2012
  • April 2012
  • March 2012
  • February 2012
  • December 2011
  • November 2011
  • October 2011
  • September 2011
  • August 2011

Categories

  • Carte
  • Crăciun
  • English
  • Florica Batu Ichim
  • Fragment de roman
  • Haiku
  • Poezii
  • Proză
  • Recenzie
  • SERBAREA DE CRĂCIUN
  • Uncategorized

Meta

  • Create account
  • Log in
  • Entries feed
  • Comments feed
  • WordPress.com

Blog at WordPress.com.

Privacy & Cookies: This site uses cookies. By continuing to use this website, you agree to their use.
To find out more, including how to control cookies, see here: Cookie Policy
  • Subscribe Subscribed
    • dumitruichim
    • Join 417 other subscribers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • dumitruichim
    • Subscribe Subscribed
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar