
Floarea de foc
In vremea aceea
când steaua îşi răsucea ultima rază pe fus
magii în mâini cu coroana de aur
se închinară până la pământ
Pruncului din iesle – Iisus.
…da’ ce se’nghesuiau,
în îmbulzeala de-acolo,
florile
pe care norii le
crescuseră pe măguri şi prin poienile din rai !
Măi, şi ce dantele
daurite cu stele
şi ce rochii alese,
că numai luna le-ar fi putut ţese
firetu-i de aur mai subţire ca spuma
de’nveşmântat poveşti cu prinţese !
Dar afară, cu picioare desculţe,
zgribulita şi tremurând de frig,
îmbrăcată în zdrenţe,
cu ochii mari, cuprinsă de frică
privea spre Pruncul din iesle
a nimănui şi orfană
Fetiţa din neam de urzică.
O, ce zloată’n vânt bătea,
dar Fetiţa-aşa cânta:
“Tari-i frig şi tari-i greu
Prunc născut la timp resteu,
fără tată şi bunic,
sugi de foame deştiu’ mic.
Tari-i frig şi tari-i vânt,
ca caţi Doamni pre pământ?
Veacu-i cărpănos şi-a plâns,
m-aş vrea foc, dar lemnu-i stâns,
n-am nici flacără, nici rază
să-Ti fac cald, gerului piază…”
“In vremea aceea…, mai spune-ne mamă,
Maica Domnului, Prea Sfânta Fecioară,
grăit-a Bătrânului Iosif:
– Vezi, că-a mai rămas vreun înger pe-afară.
Du-te şi-l cheamă.

– Nu îndrăznesc să intru,
zise Fetiţa a caină.
Eu sunt urzică şi nu am haină
de nuntă, cum să apar în faţa
Prea Sfintei Fecioare.
Eu nici măcar nu sunt floare,
ci Fetiţa sărmană.
Uf, cea mai urâtă buruiană…
Zâmbind Bătrânul Iosif o sărută pe frunte:
– Acum de Crăciun te
va face Maica Domnului cu har
Prinţesă de lumină cu frunză de jar
cum nici o floare n’a cunoscut noroc,
în scutec verde – flacără şi foc.
Hai, intră Poinsettia,
continuă, ca’n vis, Bătrânul bun,
te-aşteaptă Pruncul Sfânt să-l încălzeşti
şi de-azi ‘nainte toată lumea
colindul tău vor pune în fereşti,
floare de foc şi floare de Crăciun!