”N-atinge violetul înmugurind din flaut,
Bea-i din cafeaua neagră, blestem de-i porțelanul.
De pe-un teren de fotbal, ni se tot strigă: aut!
Ori câte ori clipește la gâtul tău mărgeanul.
Ne-o fi trăit, crezi, stampa cu pielea-apusă-n ceară?
Obscur… Ne’ngăduitul… Șters vechi din palimpseste…
Sub lună-a fost sărutul? Lin, buclei de țigară
Apleacă-i albăstruiul părerii c-a fost este.”
Deodată, a cascadă râzi până-n miez de sacru:
– Hello! Prin care lume? Și-n vis, la care stână?
– Ah, tocmai te prinsesem, ca personaj de teatru,
Cu-n beduin, deșertul, și ochii tăi fântână.
– Shakespeare-ul meu, hai, spune-mi, sfârșitul cum arată?
– De nu-nchizi ochii-l fură cea mai frumoasă fată!
