JUDECAREA POETULUI

La cântecele mele
numai zborul le
dă din ființă spre a fi ce sunt.
Judecătorule,
să nu adaugi socotelii
și lutul meu, datornic,
până acum,
pentru nisipul jocului de ornic.
Ai milă,
c-am rămas
numai o mână de argilă,
și-n rest sunt doar visare.
Cu ce-aș putea să fiu
răscumpărare?
Ce poți să iei pe mine,
chiar de mă duci în iarmaroc
ca să mă vinzi ca rob?
Cine-ar putea
să fie-așa neghiob,
cu creier cât un bob,
și-acela de neghină?
Poate soarele?
Cam slab îți e norocul,
să-mi cumpere vioara
să-i țină locul
în timpul nopții
cu restul de lumină
cum tot am încercat
cu lutul și cu steaua
din început,
însă aseară luna
iubitei mele m-a vândut,
cu toate cântecele mele,
doar numai pe-un sărut.

MÂNTUIREA SMOCHINULUI NERODITOR

… când m-am trezit privii
icoana,
de sub ștergar și busuioc,
cu Pogorâtul Rusalin.
Neroditorul ei smochin
greu atârna, din Duhul Sfânt,
smochinele de foc
deasupra fiecărui ucenic,
așa cum Iisus
pilda de moarte le-a fost spus,
dar ei n-au înțeles nimic.

RĂSCRUCEA LUMINII

Geloasă
pe floarea crudului sidef
din prima dimineață,
piatra de râu
grăi caisului:
– Ai riduri pe față,
iar nu ca mine
obrazul de fată!
– Tu n-ai înflorit
niciodată
ca să cunoști din taina
scrisului.
Ce fiicei mele îi deschid,
iar ție îți apare rid,
e litera marelui cod
pe unde lumina vieții
răscrucea-și alege spre rod.

ROUA LUMINII

”Roua luminii – privirea de Tată –
când i se naște o floare.”

COPIII PIETRELOR

– Dacă ei vor tăcea,
amin, amin, vă zic iară,
pietrele
se vor deschide
și-n locul lor grăind vor grăi,
precum aseară,
printre migdali luna plină,
neprihănitele tăceri
înflori.
Cine are urechi de auzit,
să audă
lumina lor crudă!

SINGURĂTĂȚILE PIETREI

Lumina ta amară
o simt cum crește-n lemnul meu
nespovedita formă de vioară

FIUL RISIPITOR

Ceața din munte viclean coboară
pe lângă moară, pe lângă moară…
Nu în părere se-aud cocorii?
– Ba da, cu ceață te-nșală norii…
– Unde ești, Tată – nerisipit rămas
cu mult mai aproape ca propriul meu glas?
Doare tăcerea, dar eu tot te strig:
De Tine mi-e foame și tare mi-e frig!

DIN MOLIFLA PLUTAȘULUI ÎNECAT

pe unde ieri-ul e mâine,
pentru prima oară,
în fața mea s-a oprit
acea Pâine,
care din cer se coboară,
și de sus așa mi-a poruncit:
– Ție grăiesc, scoală-te
și cere-Mi ce vrei ca să-ți fac?
– Doamne,
dă-mi puțin din al Cinei colac,
și pentru toată lumea la un loc,
din adâncuri te rog:
Precum la ucenicii Tăi
le-ai dăruit în cuvânt
putere și foc,
ai milă,
cerșesc cuvintelor mele,
suflă cu har peste ele
suflare din Duhul Tău Sfânt!