RĂSCRUCE
Nu te mira că mi-am închis porțile
și am sculptat lângă zăvoare
șarpe și crin.
Până aici vor veni drumurile tale
strigându-mă cu iarba fiarelor,
dar brațele
însetate de lujerul trupului tău
îmi vor fi legate până la sânge
cu funie și sălcii.
N-am să pot să-ți mai dărui
jumătatea de cheie
să vii la izvoarele mele
să-ți logodești urmele
cu steaua copitei de cerb.
Din stejarul porții
numai ploile
vor culege crinii,
iar șerpii vor coborî de pe lemn
cu trup de măcieș.
…și vom căuta drumurile
și pietrele
ne vor ieși în cale.
Ne-om căuta stăruitor
și străini
vom ridica din umeri.
Dumitru Ichim
Kitchener, Ontario
http://www.dumitruichim.com

Cărării strâmte – umbrele și greșul;
Deasupra ei răcoarea și ispita,
Iar și mai sus, amar de pur! , cireșul
De parcă dincolo de lumi grăit-a:

”Izvorul alb cu negru-n șahul unde’-i,
Întoarce timpul, să-și cunoască drumul!
Nu-i veșnicia geamăna secundei,
Iar ce e floarea-n sine, nu-i parfumul?

Cămara nunți’-i tot mereu chemare…
Mai este mult până la-nchis de poartă?
Vocale lungi cresc tânăra cicoare,
Precum un corn tristețea vrând s-o-mpartă.”

– Din tot ce-am prins e-o lacrimă-n privire…
– Ia-ți lotca-n larg spre-adâncul din iubire!

În loc de cleștele heruvimului,
cu buzele jarul aprins voi lua.
Vei fi adumbrita luminii,
chiar dacă-n locul
prea scumpelor uleiuri de pe pânză
desenul
va fi doar în cărbune.

Luai plecând de-acasă doar scârțâitul porții

Bălăngănind țâțâna-n damf de tabac și vodkă;

Sub geamul spart din sălcii rămase-aceeași lotcă

Prin ceață…Precum toamna când marea-și mută morții.

‘Nainte de-a fi iarbă, voiam Ierusalimul

Să-l văd piatră pe piatră… Sunați din corn de taur!

Te bucură Sioane, Iubire-n strai de aur,

Spre slava Ta sub daltă oprit e heruvimul!

A Dragostei mireasă! Aplece-se smochinul,

Psaltirion ce plânse prin mine tot a jale!

Cântați dintru cimpoaie, din trâmbiți, din chimvale

Și faceți loc să treacă prin inimă asinul!

…Pun degetul pe hartă și-ntreb cu ochii ghidul:

”Pe-aici mi-a fost Iubirea? Ce-a mai rămas e Zidul?!”

PSALMUL NAȘTERII

Acolo, înlăuntru – când ciocănit, când trapul…
Sub pericard de ceruri, în sânul lui – odăi!
Cum m-ai pârât la lume că n-ai un’ să pleci capul,
Pot să-nțeleg cu lemnu-mi jucândele-Ți văpăi?

Văzându-Te, ca Tată, nu Te-a certat când lutul
Îl modelai în palmă, dar ar fi trebuit!
Cum să închei zidirea de n-ai prin chei sărutul?
Și-atunci, fără să știe, pe-ascuns L-ai jefuit,

Trei nopți cărând cu lemnul, ce nu gândea seraful,
Că-n jocul Tău cu huma Te ascundeai deplin,
Și-n peșteră Fecioara o să-nvelească jaful,
Ce apele Iubirii le va nunti în vin.

Parcă chemări de toacă, odăi’-i-aud, ce-ades’ le
Credeam că-mi bat la ușă, dar Tu-mi zâmbești din iesle.

Slăvită fie-Ți apa-n descântec fără seară,

Neprihănirea pietrei de daltă să nu știe,

C-așa altarul cere pe umăr de fecioară

Să se aducă focul. Cum? Om vrei temelie?

De ce nu-ngădui lutul, vecin având nimicul,

Să fie pentru cuiburi, ca sâni spre sacrul nunții?

Sau poate-n loc de roată, scoțându-Ți heruvicul,

Să-l fi oprit pe unde întreb, spre Tine, munții?

Ești sigur? Mă chemi Piatră, și nu stihiei rană?

Trimite-mi cioplitorul să-mi ia la sfadă-amnarul.

Nu-mi da-‘ muierii coasă, ci dălți mușcându-mi stana;

De piatră – casa nunții, apună-n stea hotarul!

Moleșitoarea-mi ceară, nici lut, nici stei, ci somnul…

”Sculați-vă, să mergem…” Cine mă strigă, Domnul?

Pe înger nu în ceruri îl caut, ci în lemnul

Ce recunoașe-n osu-i tăcerea Ta spre floare;

Oțelul îl lumină, că dalta știe semnul

Răscrucii către sânge prin foc de-asemănare.

Tu ești atotputernic nu-n trăznet, ci-n mireasma,

Când inima se sparge Te caută cu nardul.

Eu Ți-aș ciopli Sinaiul, întreg catapeteasmă

Să n-ai preajmă slovă, de-a cugetul, cu gardul.

Clepsidrei torni nisipul, țărm aspru-n mărginire,

Dar între noi oceanul pe amândoi ne doare.

Nu-Ți cer ulei în lampă, vreau noaptea Ta de Mire,

Apusul nu contează chiar dacă-i moare-un soare.

Trei zile-s ale mele, fii-mi lut și fi-mi răsadul,

Gelos Te țin în brațe, până-mi răscumperi iadul!

Se face frig în mine când fața Ta e-ntoarsă!
Merindă-mi fu greșala, nămol hrănindu-mi crinul,
De parcă-n palimpseste, în viața fostă, ștearsă,
Pe mine-ai scris povestea cum mi-ai iertat smochinul.

E buche răzuită, sau fu un semn aparte
Că-mi lași ca moștenire și ieslea și colindul?
Nu gard, părutul zării, de Tine mă desparte,
Ci scrisul în țărână, când duhului perindu-l.

Tu ai în palme sânge din răsărituri roșii,
Eu am în palmă linii ce nu au ghicitură.
Orfan cerșesc o vorbă, dar îmi răspund cocoșii
Lovindu-mă cu-aripa de trei ori peste gură.

Tu plângi cu fața-ntoarsă… N-auzi cum strigă verbul…
Sunt însetat iertării ca de izvoare cerbul!

Plouase toată noaptea.
Spre dimineață, după ploaie,
nevăzut de nimeni,
duh, ce fusese în flori de salcâm,
s-a strecurat ducând în păstaie
vin, untdelemn
și primul răsărit al lunii.

Spun unii,
că din vitraliul spart
văzuseră pe caldarâm
o mână de înger
cerșindu-și dreptul de puzzle
al rostirii în semn.

Veacul trecea mai departe
ca o toacă păgână
cu tocuri de lemn.

Iubirea
nu are limbă de ceas
să ne aducă aminte
că-i prea târziu în acum,
când fără devremea
dintre noi
a rămas
ca o lampă fără cuvinte.

Nici soarele
nu are limbă de ornic.
Pe partea-i
ce numa’ dinspre Dumnezeu
se vede
este secunda-oglindă
spre care ne cheamă,
abis
de abisul Lui dornic.

Acolo lumina crește în sus
ca iubirea din cântecul meu
ce mereu
e altul, nespus.

Numai în brațele mele ești tu,
înrămuririlor floare.
Secundei solare
cu buzele tale netimpul il beu.
Inchide ochii și-ascultă:
Auzi cum lumina prin noi,
pe treptele noastre
Luminii se-nalță?