Cărării strâmte – umbrele și greșul;
Deasupra ei răcoarea și ispita,
Iar și mai sus, amar de pur! , cireșul
De parcă dincolo de lumi grăit-a:

”Izvorul alb cu negru-n șahul unde’-i,
Întoarce timpul, să-și cunoască drumul!
Nu-i veșnicia geamăna secundei,
Iar ce e floarea-n sine, nu-i parfumul?

Cămara nunți’-i tot mereu chemare…
Mai este mult până la-nchis de poartă?
Vocale lungi cresc tânăra cicoare,
Precum un corn tristețea vrând s-o-mpartă.”

– Din tot ce-am prins e-o lacrimă-n privire…
– Ia-ți lotca-n larg spre-adâncul din iubire!

În loc de cleștele heruvimului,
cu buzele jarul aprins voi lua.
Vei fi adumbrita luminii,
chiar dacă-n locul
prea scumpelor uleiuri de pe pânză
desenul
va fi doar în cărbune.

Luai plecând de-acasă doar scârțâitul porții

Bălăngănind țâțâna-n damf de tabac și vodkă;

Sub geamul spart din sălcii rămase-aceeași lotcă

Prin ceață…Precum toamna când marea-și mută morții.

‘Nainte de-a fi iarbă, voiam Ierusalimul

Să-l văd piatră pe piatră… Sunați din corn de taur!

Te bucură Sioane, Iubire-n strai de aur,

Spre slava Ta sub daltă oprit e heruvimul!

A Dragostei mireasă! Aplece-se smochinul,

Psaltirion ce plânse prin mine tot a jale!

Cântați dintru cimpoaie, din trâmbiți, din chimvale

Și faceți loc să treacă prin inimă asinul!

…Pun degetul pe hartă și-ntreb cu ochii ghidul:

”Pe-aici mi-a fost Iubirea? Ce-a mai rămas e Zidul?!”

PSALMUL NAȘTERII

Acolo, înlăuntru – când ciocănit, când trapul…
Sub pericard de ceruri, în sânul lui – odăi!
Cum m-ai pârât la lume că n-ai un’ să pleci capul,
Pot să-nțeleg cu lemnu-mi jucândele-Ți văpăi?

Văzându-Te, ca Tată, nu Te-a certat când lutul
Îl modelai în palmă, dar ar fi trebuit!
Cum să închei zidirea de n-ai prin chei sărutul?
Și-atunci, fără să știe, pe-ascuns L-ai jefuit,

Trei nopți cărând cu lemnul, ce nu gândea seraful,
Că-n jocul Tău cu huma Te ascundeai deplin,
Și-n peșteră Fecioara o să-nvelească jaful,
Ce apele Iubirii le va nunti în vin.

Parcă chemări de toacă, odăi’-i-aud, ce-ades’ le
Credeam că-mi bat la ușă, dar Tu-mi zâmbești din iesle.

Slăvită fie-Ți apa-n descântec fără seară,

Neprihănirea pietrei de daltă să nu știe,

C-așa altarul cere pe umăr de fecioară

Să se aducă focul. Cum? Om vrei temelie?

De ce nu-ngădui lutul, vecin având nimicul,

Să fie pentru cuiburi, ca sâni spre sacrul nunții?

Sau poate-n loc de roată, scoțându-Ți heruvicul,

Să-l fi oprit pe unde întreb, spre Tine, munții?

Ești sigur? Mă chemi Piatră, și nu stihiei rană?

Trimite-mi cioplitorul să-mi ia la sfadă-amnarul.

Nu-mi da-‘ muierii coasă, ci dălți mușcându-mi stana;

De piatră – casa nunții, apună-n stea hotarul!

Moleșitoarea-mi ceară, nici lut, nici stei, ci somnul…

”Sculați-vă, să mergem…” Cine mă strigă, Domnul?

Pe înger nu în ceruri îl caut, ci în lemnul

Ce recunoașe-n osu-i tăcerea Ta spre floare;

Oțelul îl lumină, că dalta știe semnul

Răscrucii către sânge prin foc de-asemănare.

Tu ești atotputernic nu-n trăznet, ci-n mireasma,

Când inima se sparge Te caută cu nardul.

Eu Ți-aș ciopli Sinaiul, întreg catapeteasmă

Să n-ai preajmă slovă, de-a cugetul, cu gardul.

Clepsidrei torni nisipul, țărm aspru-n mărginire,

Dar între noi oceanul pe amândoi ne doare.

Nu-Ți cer ulei în lampă, vreau noaptea Ta de Mire,

Apusul nu contează chiar dacă-i moare-un soare.

Trei zile-s ale mele, fii-mi lut și fi-mi răsadul,

Gelos Te țin în brațe, până-mi răscumperi iadul!

Se face frig în mine când fața Ta e-ntoarsă!
Merindă-mi fu greșala, nămol hrănindu-mi crinul,
De parcă-n palimpseste, în viața fostă, ștearsă,
Pe mine-ai scris povestea cum mi-ai iertat smochinul.

E buche răzuită, sau fu un semn aparte
Că-mi lași ca moștenire și ieslea și colindul?
Nu gard, părutul zării, de Tine mă desparte,
Ci scrisul în țărână, când duhului perindu-l.

Tu ai în palme sânge din răsărituri roșii,
Eu am în palmă linii ce nu au ghicitură.
Orfan cerșesc o vorbă, dar îmi răspund cocoșii
Lovindu-mă cu-aripa de trei ori peste gură.

Tu plângi cu fața-ntoarsă… N-auzi cum strigă verbul…
Sunt însetat iertării ca de izvoare cerbul!

Plouase toată noaptea.
Spre dimineață, după ploaie,
nevăzut de nimeni,
duh, ce fusese în flori de salcâm,
s-a strecurat ducând în păstaie
vin, untdelemn
și primul răsărit al lunii.

Spun unii,
că din vitraliul spart
văzuseră pe caldarâm
o mână de înger
cerșindu-și dreptul de puzzle
al rostirii în semn.

Veacul trecea mai departe
ca o toacă păgână
cu tocuri de lemn.

Iubirea
nu are limbă de ceas
să ne aducă aminte
că-i prea târziu în acum,
când fără devremea
dintre noi
a rămas
ca o lampă fără cuvinte.

Nici soarele
nu are limbă de ornic.
Pe partea-i
ce numa’ dinspre Dumnezeu
se vede
este secunda-oglindă
spre care ne cheamă,
abis
de abisul Lui dornic.

Acolo lumina crește în sus
ca iubirea din cântecul meu
ce mereu
e altul, nespus.

Numai în brațele mele ești tu,
înrămuririlor floare.
Secundei solare
cu buzele tale netimpul il beu.
Inchide ochii și-ascultă:
Auzi cum lumina prin noi,
pe treptele noastre
Luminii se-nalță?

– Ceața prin văi se ridică:
Tată, mi-e noapte,Tată mi-e frică!
– Nu se mai vede drumul acasă?
– Lumina-i ruptă, inima roasă.
Punțile toate s-au frânt sub dorul
de mine însumi , risipitorul.

Ceața din munte viclean coboară
pe lângă moară, pe lângă moară…
Nu în părere se-aud cocorii?
– Ba da, cu ceață te-nșală norii…
– Unde ești, Tată – nerisipit rămas
cu mult mai aproape ca propriul meu glas?
Doare tăcerea, dar eu tot te strig:
De Tine mi-e foame și, tare mi- frig