30 Sunday Nov 2014
Posted Uncategorized
in30 Sunday Nov 2014
Posted Uncategorized
in29 Saturday Nov 2014
Posted Uncategorized
inMă voi preface că dorm,
iar bradul,
ce-ar fi putut să-mi fie carte,
o să mă ia
de partea cealălaltă
din departe,
pe-un drum mai scurt,
dar spre cărare multă.
Și o să-mi zică:
”Nu deschide ochii!
Visele
numai așa se ascultă,
precum sărutul
și poemele lui –
nescrisele.
Vom ajunge după apusul magilor
și al păstorilor…
Spre Eghipet, pe drum o să-ți spun
cum Irod a tăiat pe fratele meu –
primul tău brăduț de Crăciun.”
28 Friday Nov 2014
Posted Uncategorized
inDeja în icoană
a sosit Crăciunul.
Colindătorii
nu s-au mai întors la cer
și dorm acum
ca fluturii petala odihnind
pe lăicer.
Se-aude ningând pe afară…
Boul bea apă din colind
și-i face loc și asinului
să se adape.
Se-aude ningând pe afară
ca șoaptele inului
rostite în pleoape.
Candela
și Maica Fecioară
una pe alta se luminează.
”Mireasma de pâine,
din dreapta Fiului de Domn
oare ce-o fi visat
de suspină prin somn?”,
o-ntreabă candela iară.
Una spre alta,
se privesc spre-nceput de colind,
dar acum pâlpâind
că se-aude ningând pe afară…
27 Thursday Nov 2014
Posted Uncategorized
in ”Și-acolo dac-au ajuns
Steaua lor li s-a ascuns…”
”Dacă voi n-ați fost stea
niciodată,
de ce mă mustrați
ca o ploaie mâloasă și grea
ce-ți bate-n ferestre?
Cât a trebuit să vă trag
cămilele și vorbele purtătoare de pleavă
de hamul tocit și căpestre?
Pe cerul inimii voastre
voi nu știți că numai spinii cresc
și pălămida
care mi-au sfâșiat deopotrivă
stihirile și hlamida?
Aveam nevoie
de-nveșmântare nouă de stea
ca a Fecioarei, cum o vedeți în icoană.
Rusalimului i-am bătut
din ușă în ușă, din dugheană-n dugheană.
Întrebatu-am și pe copiii măslinilor,
cu tălpile goale și ochii verzui
( ca pe la noi, prin cerurile mele):
”Nu știți unde este Croitorul de Stele
să-mi înnoiască veșmântul?”,
dar ei fugeau prin colbul depărtării
jucându-se de-a vântul.
Voiam ceva
ca haina soarelui, ce râde
cu toate valurile mării,
cu fir din lumină fecioară
dar cu toții plecaseră
după porunca dată prima oară
de Chesariu Avgust.
Apoi am adormit și se făcea în vis
că a venit un copil
cu bundă și ițari
și striga de la poartă ca apele la piuă:
”Sculați,
sculați boieri mari,
ziurel de ziuă…”
Și haină mi-a croit
din poleiala unui polieleu,
cu raze ce dormiseră pe-un ghem,
pe-o sită veche – peștera din Betleem
păzită ca-n icoană de-un fluier și de-un miel
Când m-am trezit inima lui
se cuibărise într-a mea
și-aveam în piept un clopoțel.
26 Wednesday Nov 2014
Posted Uncategorized
inIn fața Pruncului,
cu fruntea aplecată – păstorii.
Au părul alb
ca vârful munților
peste care norii
niciodată nu au nins
omenește.
Sunt aceiași
care-și adăpaseră cărările,
oile și berbecii lor
numai de pe unde luceafărul
băuse întâi subțirelul
tăcerilor
dinaintea vecilor.
Fecioara,
peste slujitorii stelelor privind,
zâmbește
cum prin somn suge mielul.
E alb
ca vârful munților
peste care norii
niciodată
nu au grăit omenește,
decât, poate,
la-nceputul de lumi
ne-nceput de vreo stea în aprins,
când din primul colind
Dumnezeu peste lume a nins.
25 Tuesday Nov 2014
Posted Uncategorized
inDin omăt, păreri și taină
I-a croit și trup și haină,
răsucind prin giuvaier
firul alb din foc și ger.
Prima floare – Ghiocelul
și-a tors cu smarald inelul.
”Oare-al cui o fi anume?”
Toți în căutări de nume.
Fulgii liniștii ecouă:
”Să-l rostească luna-i nouă !”
Stelele: ”Nume de floare
trebuie cules de soare.
Ce-ar fi să-l chemăm Ghioc,
purtător perlei de foc,
Ghiocel, că tare-i mic
parcă-i spus în borangic.”
Dar întors din Nazaret,
prin mireasmă de brădet,
îngerul Bunei Vestiri
limpezind nedumeriri
stinse sfada cu vecinii:
”Să-ntrebăm Maica Luminii!”
24-11-2014
24 Monday Nov 2014
Posted Uncategorized
inÎN VREMEA ACEEA…
Cum de-am ajuns,
în vremea aceea,
să fim numai noi,
tu și eu,
rătăciți prin livada de la liceu,
atât de singuri
și-atât de amândoi?
Cum de n-am observat
că-n urma noastră
cuvintele
se pierduseră cu umbră cu tot,
din peria zvârlită peste umărul tău?
Și eram atât de singuri
și atât de amândoi,
ca marea-n amintirea-i albastră
când o doare lumina…
Luceafărul,
înaltul genunilor noi,
borangicul apei a-mpuns –
năstrușnicul fir strămăturii,
opalina,
și s-a făcut și el necuvânt.
Lăstunii,
în vremea aceea,
ne-au semnat de trei ori
diata de cer și pământ
și ne-au lăsat
la rădăcina copacului sfânt,
ascunsă cheia
de la cămara cu fagurii lunii.
…și astfel ne-am trezit
fără să știm că ne cunoaște salcâmul,
că am ajuns pe tărâmul
pe unde timpul în taină-și îngână
neveacului pâcla,
că mergem mână în mână,
fără să știm de ce, de cum și de unde?
Mâinile noastre cunosc mult mai mult despre noi,
de parcă
nu s-ar fi văzut niciodată
și-abia numai în zodiacul parâng
cu câtă iubire în brațe adusul aminte
și-l strâng!
Poate le-or fi fost frică sau jenă de cuvinte,
sau poate, asemenea nouă,
atât de singuri, nuntiți într-o rază
pe o planetă de rouă,
ele s-ar putea să ne fure unul din altul
și tare mă tem,
că fără să știm,
nu cumva în locul nostru
se îmbrățișează
când noi habar nu avem?
23 Sunday Nov 2014
Posted Uncategorized
inTags
Niciodată Dumnezeu
nu și-a purtat aripile,
dar nici omului nu i le-a pus în spate.
Chip și asemănare
zborul nu are nevoie să zboare.
L-am întrebat pe Michelangelo
cu mintea-mi nătângă:
”De ce L-ai zugrăvit pe Dumnezeu
cu mâna dreaptă întinsă spre om,
iar pe acesta, invers,
către El răspunzând cu cea stângă?
Această greșeală a ta
pe oricine-ar putea să surprindă”,
dar în loc de răspuns am primit
un ciob de oglindă.
Abia atunci am înțeles
pe unde tâlcului e treapta,
că numai când îmbrățișezi
mâna din stânga
o caută pe dreapta.
Și-am întrebat din nou:
”Cum s-ar putea traduce
că mâinile sunt încă neajunse?”,
dar Michelangelo plângea…
Cu pensula-n oftat de culori
le picta iarăși, acum
de cuie străpunse,
oprite precum în oglindă,
pe lemnul de cruce.
23.11.2014
22 Saturday Nov 2014
Posted Uncategorized
inNumai un poet
ar fi în stare
să pândească prin gaura cheii
cum e-n lăuntrul de mugur,
în iatacul spre taină de floare.
Moartea
tocmai trăsese perdeaua
și dezbrăcată, își încerca
nourul alb de mireasă.
( Preaușernicul gând
alungu-l,
mai departe
de-orice fel de-ndoială!),
dar fulgul
împinse rapsodu-ntr-o parte,
ca el s-o privească pe moarte
întreagă și goală
ca-n undele lunii.
– Ca să fie a lumii crăiasă
are nevoie, nu de-un poet,
ci de-un ochi pânditor ca de lup,
iar voalul dantelei de fulg
după șoaptele mele-ar putea
măsura să-i ieie
pe trup,
că-i singura –
foc și petală
sărutului cu-otrăvi de orhidee.
21.11.2014
21 Friday Nov 2014
Posted Uncategorized
inDupă-atâți colindători
de peste vale,
de peste munte,
de peste nori,
Maica Domnului
a pus pe laiță-n coșarcă
alte mere,
covrigi și colaci,
turtă dulce
și parcă
era aproape gata să se culce.
A micșorat
sporovăiala feștilei,
și ca prin vis
Maicii și Copilei
i s-a părut că din iesle
Pruncul suspină.
Dar nu,
era răsuflatul de miel
suflând peste El
miros de trifoi și lumină.
Apoi Maica de Domn
i-a sărutat Fiului
piciorușul scos afară prin somn,
dezvelit din colind.
Era atât de mititel,
de sub mițele mari ale cergii
că părea
un pui curios de lalea
surprins
către zâmbetul ei înflorind.