– Mă sinchisesc de bârfă cât de-un blacheu de cizmă,
Da’-mi pasă, cel cucernic, că-n ciudă-mi bea leșie.
Îndrăgostit sorb vinul, nu borhot fiert în pizmă,
Că eu cu mine însumi suntem împărăție!

Iar inselor pozânde, sub strai dosind o Franță,
Las moștenire-n diată, spre limba clevetindă,
Dohot destul să ungă spurcovnica lor clanță,
Și ce-au cântat de mine să scrie pe oglindă!

De-ajuns ni-i luminânda, sonetului tărâmul,
Iar dacă tot sunt rigă, heraldic cum vrei semnul?
Deasupra-ne aseară ne-a înflorit salcâmul
Precum un scoc de flaut ningându-și lin pielmul.

Frământ de lut, spre cine, Olare nemitarnic?
– Spre înălțarea-n cupa regală de paharnic!