Când haina era veche, scotea bunica firul
Și-i depăna, nou, rostul, cât poartă ciocălăul.
Tu ce-ai să faci din umbra-mi ce Ți-a-noptat papirul,
Că încă poartă aur ce nu-l coclise răul?
Asemeni cu lăcusta, peste mireasmă, saltu-i
Spre cea de fân din iesle, subțire ca un ler de
Străpuns spre frumusețe… Mai bine dă-o altui,
Dar nu mă spune morii că sub blestemul verde
Te caut ca ghepardul, cu viața lui pe viață,
Și nu-Ți știu împrumutul din moartea Ta pe moarte.
Unde mă-ncurci cu-apusuri, mi-ești şi mai dimineață,
Țărânei încâlcite, tot Tu-mi ești semn de carte.
De mă-nvechește bala înscrisă-n crisalidă,
Taie din mac aripă, la flutur dând hlamidă!
