Dacă acel greier prior nu ți-ar fi atras atenția că steaua de nuntă ți-a căzut în păr poate că am fi mers încă împreună, mână în mână, până la munții tăcerilor albe care ne așteptau înveșmântați cu toate cerurile de sărbătoare !
Dar nu am mai ajuns, pentru că tu te-ai oprit și ,fără ca să înțeleg de ce , i-ai vorbit pe limba lui greierească, arătând spre mine și spre munții care ieșiseră în fața timpului așteptându-ne.
”Ce ți-a zis, Flory, greierul din vatra lunii de ai șovăit să-i răspunzi pe graiul nostru și-i făceai semn cu degetul la gură să nu mai spună la nimeni? ” Dintr’o dată privirile tale jucăuș s-au luminat: ”Vrei să încerci și tu coroana? Zi: da!” Apoi mi-ai spus: ”Tine-mi creanga cuvintelor mele până mă voi întoarce de acolo.” ”Dar unde vrei să mergi fără de mine?” am întrebat. ”Nu spune la nimeni”, mi-a șoptit și în fața ei am văzut pasărea albastră, zburătoarea demultului,când cerul nu odrăzlise nici un fel de alună de luceafăr, pasărea albastră care-și avea cuibul sub streașina de papură și stuf a Sfântului Arhanghel Gavriil.
M-am uitat la cuvintele ei, pentru prima dată atât de aproape și am zâmbit. Erau aceleași. Ca niște boabe de rouă încremenite pe firul de mătănii. ”Intr’o zi o să te învăț și pe tine cuvintele mele. Uite, acesta este ”a” – începutul, alef și alfa, de aceea este verde ca ochiul de înger; iar acesta stânjeniu, ca sperla de luceafăr ars de dor, este din casa și neamul lui ” a fost”. Adeseori îl vezi, când coboară oile pe dungă de clopot că se odihnește pe prispa lui ”odată”. Deasupra lui ”odată” e scara ce duce în podul bunicilor, cu lacrele pline de cărți colorate și gutuie. Nu râde de ”ca”. E un pisoi mic cu mustățile încă pline de laptele lunii, dar teme-te, dragul meu, de ”niciodată”. Să nu cumva să stai sub el vreodată pentrucă umbra lui miroase a noapte și blestem . Noroc că mai există iarnă, că altfel toată lumea ar fi zăvorâtă sub umbra lui ca de frunză de nuc, umbră de bahnă plină de stihiile blestemului verde. Dar nu te speria, dragul meu, pentru că ”niciodată” nu poată să-ți facă nici un rău pentru că e pe aceeași ață cu ”a” , iar ”a” este prima literă din care Dumnezeu l-a zidit pe om. ”
”Flory”, am zis, privind încă fascinat la rozariul cuvintelor tale, ”înseamnă că… : ”A fost odată ca niciodată…”
Abia acum înțeleg stihul tău în care îți ascundeai cuvintele ca într-un castel de nucă.” ”Ti-am spus să nu vorbești” , am auzit o voce de sus, ”niciodată despre cuvintele mele!” și în momentul acela cuvintele s’au rupt de pe șirag și au început să se rostogolească precum bolovanii de pământ peste mine… niciodată nu fost odată…unde ești ”a”?…. odată nu a fost niciodată…a fost niciodată odată… Si tu erai parcă pe o punte și puntea era legată de două stele și parcă ai zis:”Lasă cuvintele și vino, vino, după mine. ”A” este la mine și vom face un porumbar de cuvinte și vom înfia toate păsările și avem grâu fiert să le dăm de mâncare până vor crește de mărimea lui ”aleluia”.Când am privit din nou , puntea dispăruse și greierul alb a tras perdeaua de la prima stea cu care se începe noaptea lui ”A fost odată ca niciodată… ”
Inceput de trimestru
Nu fii îngrijorat, a trebuit să plec,
chiar dacă timpul era’n frunzar sărac.
Intr’o cămăruță rece
fiica de liliac
tremurând ținea în mână
un gherghef și un ac
și era singură și plângea :
”Nu știu cum se scrie rădăcina
și nici culorilor din icoană
cum să le amestec lumina.
Tare sunt singură și orfană!”
Nu fii trist, o să viu,
nu ai teamă;
trebuie întâi să-i fiu mamă
și-o să stau, să-o’nvăț ca să scrie,
măcar trimestrul acesta – liliachiu.
BILET
Când vei găsi aceste cuvinte,
eu voi fi departe,
dincolo de viață și moarte,
dincolo de crin, dincolo de nea.
Cheia, de data aceasta,
am ascuns-o sub stea.
Ca să nu te sperii de plecarea mea,
lângă oleandru – niște șoapte
dintr’o poveste pretinsă,
iar pentru frica de noapte
ți-am lăsat la fereastră
gutuia lunii aprinsă.
VECINA BRADULUI
S’a făcut târziu în toate
și în mugur și în poate.
Numărul perfect și sferic
de ce iscă întuneric?
Dacă-i noapte, noapte fie,
chiar și frunza e târzie.
De așa singurătate
inima la ce porți bate,
meșterind scripturi de pește,
ce mai vrea, ce mai cerșește?
Sensul lumii cine’nnodu-l
când și steaua și-a tras podul?
Timp de scuturat cocorii,
noaptea își mânâncă zorii,
iară tu lumină lină
te-ai făcut cu’n brad vecină.
RUGACIUNEA MELCULUI
De-acum
să nu mai râzi niciodată de melc,
omule, plin de orgoliu!
De când i-au îngropat nevasta,
casa și-a vopsit-o în doliu
și la vecernii slujite de tei
duce în spate toate-amintirile ei.
Din când în când cu început de privechi
îngenunchează
ca o literă din manuscrisele vechi
și-aprinzând de la lună o rază,
în poarta schitului de sub fragă
ridică amândouă mâinile către cer
și se roagă.
Rugăciunea lui curge peste amine:
”Doamne, ajut-o la drum
și să-ajungă acasă cu bine!”
AZI NOAPTE IARBA TE-A VISAT
Drum de literă săracă
te-a răpit după prisacă
unde-i scris cu chihlimbar
ziua morii’n calendar.
Amăgire? Sărbătoare?
Nunta-i toarsă pe ulcioare.
După cerbul alb te-ai dus…
De ce-ai ascultat de fus?
Dacă-a fost, sau n’a fost, dacă…
Zice-se că la prisacă,
unde greieri rod din rază,
noaptea iarba te visează.
PEISAJ BUCUREȘTEAN
Student și tu și eu.
Si tot în anu’ntâi era și Luna Mai.
Te așteptam la Cimitirul Belu.
Cum zăngănea de vesel,
din bălămăli râzând până la stele,
căruța ruginită de tramvai
cu zdrăngănit liturgic în stație oprind !
Și eu te căutam la geam
ca’n noaptea sfântă un colind.
Toamna prin parcul Cișmigiu – doar aur,
iar eu te chinuiam cu Schopenhau ‘r…
Pe sens oprit intram în amintire și invers;
ne fluiera ca dintr’o sticlă-un polițai
și Luna Mai
întotdeauna haimana
își scotea limba și-i cânta din nas,
iar eu îl întrebam dacă exist.
Sărmanul polițist
și astăzi mai socoate
amenzile nescrise ce-am tot primit de la copaci
și de-acel ceas din colț ce-a tot rămas
mereu târziu și repetent în viață.
COPĂCEASCĂ
Săracii!
Ați auzit ce mi-au spus copacii
când aurul în dinți li-l tot încearcă toamna?
”De când venit-a Doamna
și între noi făcutu-i-ați culcușă,
la miezul nopții vine să ne bată’n ușă;
sau când ți-e ceasul plin și ți-e mai drag
e pusă pe harțag,
că frunza, vorba, chir și creanga ne-o sucește
și ne învață ca să ne purtăm
complet necopăcește;
bunăoară,
de ce ne-ascundem lemnul de vioară,
de ce nu amurgim a vină,
de ce ne proțăpim în rădăcină
și nu zburăm a stemă peste păișul ierbii
cum brazii își învață seara cerbii
când toamna’n frunză verdele și-a stâns.
Apoi se pune pe plâns,
că noi cu toată regala copăcime
nu știm cum s’o’mpăcăm: ”Ce fel de rime,
o’ntrebăm, să-ți meșterească pinul, moșu’ tei,
sau poftă ți-e din plosca lunii ca să bei?”
Si-atunci se mohorăște ca un prunc, anume
și’n cor ne pune să chemăm un nume.
Ascultă tu, de înțelegi? ceva
așa cum zici ”titaniu”.
– ”O, numele nu-i straniu
și nu-i ciudat de fel;
e numele pe care i l-am scris
în aurul rotund de pe inel.”
AMINTIRI DIN ATLANTIDA
Parcă ieri, parcă nicicând
am văzut un cerb zburând.
– Taci mușcatei din ferest’e
începutul de poveste.
Parcă-a fost nicicând, ba ieri
niște fagi ne-au fost năieri.
– Taci, că apa se întoarce
unde luna’n fir se toarce.
Parcă-a fost, dar când a fost?
Pe-atunci toate aveau rost.
– Nu mai spune că te-aude
și cu vin o să te ude.
Că a fost? Ba… fost-a. Ba?
– De ce te-ai jucat cu-o stea?
Smulgeai zile din petale
ce se scriu pe cruci, pe oale.
Oare chiar să știi n’ai vrut?
Tot ce-i sigur e-un părut;
Harta noastră-a Atlantidei ?
Tot ce-avem – pilda omidei!
DESPRE CIRESI NUMAI DE BINE, DAR TOTUȘI
”Așa este și iubirea noastră!”
Stăteam amândoi în fața cireșului înflorit.
”Cred că l-a jefuit pe Dumnezeu
(am zis eu)
când s’a născut în Betleem.”
– ”Nu spune asta, e păcat!
Au nu ți-e frică de blestem?”
Si’n fața lui ne-am sărutat
***
Azi noapte’n vis parcă-mi spuneai:
– ” Nu fii gelos, că nu-i nimic a greș;
e doar un cireș!”
– ” O fi, n’o fi… ( răspuns-am eu pe față)
Când el te ține’n brață
și înainte să te culce
ți-anină’n creangă steaua cea mai dulce
găsită’n rugi cu diamantul rar
și te’nvelește cu frunzarul lin,
cu patimă, suspin după suspin
și tu îmi spui că n’ai habar?”
De-a fost un vis, sau m’a mințit vreun val,
cireșul încă mi-i rival.
SCHITUL DIN ACELAȘI DOR
După ce s’au împlinit scripturile
se pogorâră de sub pisc și de pe la vad
pădurile
și ți-au adus crucea
amirosind a ger și tămâie de brad.
Trei zile apoi au trecut
și’n cele din urmă
iată că vin și fiicele ierbii.
– ” Pe unde-ați umblat mironosițelor sfinte
( le-ai întrebat)
de veniți cu felinar târzielnic de rouă?”
– ” Tot rătăcit-am după greier
poteca pădurencelor albine,
din ceară de apus – o candelă nouă;
și-apoi tot el ne-a zăbovit
înțelepțirea să le-o bea din sfatul lor
cum să-și ridice schitul din același dor
aicia lângă tine.”
SPOVEDANIA LUI FLORY
Am săvârșit păcatul cel de moarte,
dar nu îndeajuns ca să fiu moartă;
să facem pace și mă iartă,
iar jurământul meu de adevăr
fie-mi făclia;
n’am rezistat ispitei
de a mușca din măr
să văd măcar odată’n viață
cum ar putea să guste
veșnicia.
E CINEVA LA UȘĂ
Că nu e nici liniște;
parcă-i culoarea de stânjen.
De-ar fi singurătate
ar veni la ușă și ar bate.
Dar nu-i. O cunosc. Are gustul amar.
Oare ce-ar putea să însemne
când ți se pare
că în dumbrava inimii auzi
prin frunzele uscate
pașii tăietorului de lemne.
INTOARCE CEASUL ÎNAPOI
E toamnă
lasă timpul spre galben ca să treacă,
povestea să’nsereze’n amărui,
te-am căutat și-aseară în prisacă
să văd ce frunze colorate-o să-mi mai spui.
Am tras la poartă muzica lui Grieg,
dar parcă’n urmă printre scrisul de pelin
am auzit ceva ca un suspin:
”Dă drumul ceasului’napoi
că iarăși mi-este frig.”
Si m-am uitat la înger,
ce-ți stă, în partea dreaptă, lângă umăr
precum caisu’n mai când luminează:
”Crezi că-a fost ea ce-a suspinat din număr
că n’are ‘n vatră nici măcar o rază?’
Oricine o fi fost,
norocu-i prisosise din amnar,
că-a ațâțat în fiecare frunză
cu cremenea de stea grăunța de văpaie,
tăcerile de foc dintr’un arțar
că până și-astăzi ard până la cer
în pălălaie!
PĂCAT DE MOARTE
Mă așteptam să te strecori în port
fără permis – pe blat –
și nici măcar biletul de transport,
dar nu credeam că-ajunsă’n larg
să bei dintr’un luceafăr pe furiș,
fără mustrări,
și liniștită chiar, să-adormi apoi
sub semnul crucii din catarg.
AJUTĂ NECREDINTEI MELE
– Crezi tu?
– Cred Doamne, ajută necredinței mele
și dacă poți,
să nu mă mai pândească
nici iarba și nici steaua,
chiar peste florile-mi de ghiață
ce vor să Te cunoască,
trage la noapte, când mă rog,
ca pe-un amin – perdeaua.
AUTOBIOGRAFIE
Eu n-am murit.
Numai cei de la masa timpului
pot flămânzi de timp și chiar muri.
Un cântec nu știe să moară;
el poate adormi anotimpului,
dar e trezit din nou de vioară.
PICTORUL DE FRESCĂ
Ca să nu ating ulciorul
pentru Cina de Taină
îmi este teamă chiar să mai scriu
Cuvântului pe lângă.
Iată-mă precum Lazăr
înfășurat în pustiu.
In fața mea s-a oprit Iisus
și-a început să plângă.
LA EXAMEN
Nu învățaseși lecția aceasta.
Pe malul mării, sub un cer de sare,
valurile,
ca la examen, îți scriau pe nisip
aceeași și aceeași întrebare.
Ași fi vrut ca să-ți suflu răspunsul,
dar sub cerul de sare, pe plaja pustie,
cu degetul la gură mă oprea,
dând din cap, o făclie.
POARTA DE LEMN
Din vârful stâncii
păreau un pin coarnele cerbului.
Si era în vremea aceea
cu un râu citindu-ți toată ziua a treia
până când ți s-au întunecat
toate pădurile verbului.
‘O să te duc dincolo,
că-ți știu cărarea ce pe sub literă duce”,
îți zise cerbul alb
care’n mijlocul coarnelor aprinse,
avea în loc de făclie
o cruce.”
”Nu te grăbi”, răspunse îngerul tău,
parcă niciodată atât de calm :
”Lasă-l pe el afară și să nu uiți deschisă
poarta de lemn a primului psalm !”
DEMITIZARE
In ultimul act,
fără ca să fie rolul lui,
cosașul se-ncăieră cu moartea
(îi stătea bine cu breton,
făcând pe serioasa)
că i-a știrbit coasa.
Scena trebuia să fie goală,
și nu se arătase nici timpul
care se ocupa cu lumina.
Bietul regizor
le striga ca la școală:
”Opriți-vă și trageți cortina!”
FETIȚA CU ȘTERGARUL LA CRUCE
Credeam că măcar păsărilor
or să le pese
și vor tăcea la răscruce
văzând în fața punților albe
fetița cu ștergarul la cruce.
Credeam că poate izvorul
murmurul vesel n-o să-l mai lunece
de-a ”cinele”, de-a ”oarele”.
Credeam că soarele
măcar o parte o să se’ntunece,
cel puțin în fața mălinului –
visătorului rostitor de ectenie –
amirosind a denie.
Dar numai îngerul s-a oprit,
fără să mă mustre cu vreo întrebare,
și a luat în brațe
pe fetița cu ștergarul la cruce
și amândoi au dispărut pe puntea
ce duce
pe deasupra de Vinere Mare.
SFESNIC DE NISIP
Si acum își amintește marea
de nisipul acesta de țărm
în care înfigi lumânarea.
Cum s-au împăcat valurile
în acest dreptunghi cu boabe târzii,
unde se aprind deopotrivă orele
și pentru morți și pentru vii.
Ai grijă când atingi nisipul acesta
cu lumânarea,
fă-o încet ca zborul de albină
că de numele lui cules cu lumină
și-acum își amintește marea.
SFEȘNICĂ POMENIRE
Primăvara oamenii,
cu privirea mohorului,
ca niște hultani uriași în zarea opacă,
scormonesc nu doar pământul,
ci chiar doru’ lui
de sfeșnică pomenire
în prisacă.
Ascund boabele
în străfundurile brazdei
ca pietricelele în albia râului
și nimănui nu-i șoptesc vedenia
grâului
de la prisaca învecinată cu denia.
Dar tu când vei ajunge la țintirimul
grâului
mergi încet pe lângă brâul lui,
ignoră fâlfâirea aripilor de mac:
”pe-aici nu se trece”
și urcă tot mai sus,
până la schitul zidit de culbece,
la schitul de os cu turlă vărgată
și inel cu
taina de negru și alb scrisă-n căpriori.
Nu bate în poartă, copile,
că-i Vinere Mare
și melcu’
postește cu noapte amară trei zile
apoi o să-nvie
în fiecare mână cu-o făclie.
Abia atunci întreabă-l
de noima nețesută în chilim
și el în țintirim
de mână te-o lua:
”Vezi, tot ogorul e gol,
ca și mormântul meu
cu apele negre’nghețate,
doar numai un spic a rămas
sub îndoielile mâncate de vânt,
e spicul care a dus în spate
împrumutul de cruce
al Omului Cuvânt.
DE-A NEPĂTRUSUL
Te-am căutat după fiecare cifră.
Așa mi-ai spus că e jocul
de-a nepătrunsul.
După fiecare număr
putea să-ți fie ascunsul,
după fiecare salcie
ce-avea părul ca tine
răsfirat ca o noapte pe umăr,
sau ascunzișul să treacă-n
basm început de mesteacăn.
Cine știe, poate după cuvântul tău
te-ai ascuns,
că atunci când am ajuns
piatra era dată în lături
și cuvântul era gol.
Mi s-a părut, sau cine știe?,
că am văzut
un înger ce se mutase în locul tău
și îi plătea lui Dumnezeu chirie.
SĂ DAI STELE DE POMANĂ
Să nu-ți fie a uitare,
că-astă seară-i seară mare.
Să dai stele de pomană
că numai munții le
o să-ntindă punțile.
De-o fire fiinde cu torsul de nalbe –
florile dalbe, punțile albe…
…pentru hăul ce asmuță
pune punte sub căruță
și brăduți puiandri-n cruce.
Taci ursitei din răscruce
până und’ se dă cucoșu’,
să-mi dai zestrea de cuvinte
în ulcele cu vin roșu,
iar în colțul de batistă
ce se dă cu-o înserare
rumenită pe-un colac,
nu uita să legi și steaua
pentru drum de om sărac,
că-astă seară-i seară mare.
Kitchener,Ontario
DUMITRU ICHIM
