Cei de acasă râdeau de noi că Mitrel și Florica s-au dus în Canada să o populeze. Cei de aici se uitau la noi ca la niște făpturi venite de pe altă planetă, puțin duși cu pluta, nu sună frumos?, care în loc să investească în stocuri traversau pe roșu, că inima nu poate să fie verde, în comoara fără de preț a copiilor. Cu toți cei șase m-aș lăuda, dar las Canada și America să o facă. Doi sunt doctori și specialiști în stem cells în California, cu companiile lor, unul e în armată apărându-și cu devotament țara unde s-a născut, unul e activist social și se ocupă și cu interviuri la radio. Gloria e avocat și are o gurăăăăăă că s-a crucit și judecătorul că țipă și la el, de i-a spus să iasă afară. Dar cum să uit de Matei? Cel mai mic. Economist ca și maică-sa. Mi-a lipsit cât a fost vreo trei ani în Anglia. Acum suntem tot pe drumuri. Acum doi ani când împlineam 75 de ani mi-a făcut surpriza să mergem împreună în Nova Scoția. A închiriat o mașină și din cei peste 3.000 de km m-am ales cu o carte despre provincia unde acum 1000 de ani Eric cel Roșu cu vikingii lui a descoperit America, 500 de ani înaintea lui Columb.
Matei e omul surprizelor frumoase și-i place să fotografieze cerurile și peisajele pe care descoperă amprenta Cerului. Ieri, mi-a spus în treacăt că a luat pentru sâmbătă bilete la Via Rail să mergem cu trenul la Toronto. Și nu oricum, ci cu business class, clasa întâia. Îmi povestea că în Anglia aștepta să urce în tren și o fetiță din spate întreabă pe maică-sa care e diferența dintre business class și călătoria normală. ”Clasa întâia, îi răspunde mămica ei, e pentru oamenii proști care nu știu că poți călători cu aproape jumătate de preț și să ai acelaceși confort. călătorind cu clasa a doua.”
– Și după experiența aceasta, întreb eu, de ce ai irosit banii degeaba, că tot acolo ajungem?
– Ai să vezi de ce, mi-a răspuns lăsându-mă în suspans să mă gândesc.
Emoția a fost așa de mare că n-am dormit toată noaptea. Noi, în Kitchener, trăim ca-n provincie. E un orășel curat, cred cu o populație de vreo 250 de mii. Întemeiat de emigranții nemți și menoniți/amish care vorbesc un dialect german, se numea Berlin până în 1916. Madison e o stradă patriarhală și liniștită, tot ce e important este sinagoga din vârful dealului, o clădire veche cu cărămida înnegrită de vremuri și dor precum un psalm atîrnat prin sălcii la râul Babilonului.
Trenul era la 9:45, dar pe la șase, eu care sunt leneș și anevoie de sculat, pe la 6 eram treaz așteptând.
– Trebuia să faci o comandă la taxi de aseară, îi spun lui Mate i sub febra așteptatului de mers în excursie.
– Am vorbit cu Huber, răspunde calm. Huber e o companie nouă de transport, nouă pentru mine, paralelă cu cele de taxi. Acum am auzit că e și-n România. Totul e digital. Plătești la fel. După experiențele triste cu mojicia unor taxiști cu Huber urmărești pe video unde este în drum spre tine. Și nu te duce prin ocolișuri când există un short cut.
Și iată-ne la gară. Îmi amintesc de o nuvelă amară cu niște țărani, care se sculaseră cu noaptea în cap, ca și mine, și finalul cu conductorul țipînd la ei: ”Mai la vale proștilor!” Gara din Kitchener e tipul caracteristic de gară din vechile filme western. Un etaj, cărămidă roșie, geamuri cu arcul rotit în ogivă și liniște de se pot auzi greierii pe sub clopotnițele cu clopoței albaștri crescuti pe marginea terasamentului. Vizavi o fabrică plină de grafitti și tristețea vremurilor mai bune, the good old times. Mă plimb pe peron și nu-mi găsesc starea. Timpul curge pe lângă streașină ca o materie verde și vâscoasă. Sau s-a oprit? Ce binecuvântare e să ai copii buni! Trag cu coada ochiului la calmul lui Matei. De când era mic mă iubea și-mi aducea tot felul de cadouri: o piatră mai deosebită, sau un cărăbuș pe care să-l duc la mama lui după ce mă joc cu el, sau o pană de gaiță. Îmi amintesc de… Dumnezeu să-l ierte. Ca să-i ia casa lui taică-său din Serbia i-a făcut cadou o călătorie în Kitchener. Ca să-l jumulească și de ultimii bani, deși avea bilet dus-întors, la luat într-o zi să-l ducă la aerport și arătându-i un avion a început să se vaite că au pierdut avionul pentru că taică-său s-a mișcat prea încet. O pramatie de om! Pretinzând că e avocat i-a luat 2000 de dolari l lui Cris avusese un accident ce l-a lăsat paralizat aproape. Mă întâlnes după ani cu…”de mortibus nihil, nisi bene” la ”Câmpul Românesc” din Hamilton. Se pocăise. În loc de ”sărut mâna, părinte!” îmi zice mieros: ”Te binecuvintez, frate!” Îi zic: ”Măi P. dar de când ai ajuns și popă că avocat ai fost! Tu nu știi că numai preotul binecuvintează?” Acum în gară sunt exact ca tatăl lui. Matei observă nervozitatea mea și se adrează direct: ”Ai răbdare că vine!” Două locomotive fac manevra și doamna care le conduce îmi face din mână. Zic în gândul meu: ” M-a citit până în rărunchii
mei.” Apoi se face liniște de se aud mierlele din niște plopi uitați de Dumnezeu la margini de tristeți prăfuite și galbene. În zare, undeva departe în sânul cerului un vultur pune parafa de sigiuliu pe pergamentul unui cumulus nimbus. Gândurile mă duc la gara din Dărmănești, un fel de biserică roșie cu turnul înțepând vremuri trecute pentru unii cu tei plini de miresme, pentru alții cu castani cu frunzele mari crestate pe margine cu sperare ș disperare, La microfon se anunță că trenul va avea întârziere 20 de minute. ”Mă așteptam, zic în gândul meu. Mizeria asta de Covrig face numai pozne!”i Apoi se face liniștete că poți auzi râsul cural al păpădiilor copil. Și eu văd numai buruieni și grafitti mâzgălite chiar și pe zidurile așteptărilor mele.
Peste trilurile păsărilor năvălește vocea guturală de metal ruginit: ”Atențiune, trenul de persoane 546 din direcția Sarnia, Kitchener, Guelph, Georgetown, Brampton, Toronto sosește la linia întâia!”
La capătul așteptărilor mele se văd ochii de tigru ai trenului gata să năvălească în gară. Dar nu sunt trenurile de la noi. Dacă era marfar făcea zdranga-zdranga și guița lung și ruginit ca o scroafă în călduri, dacă era accelerat trecea cu un zbenghi fluierat în aer de vreo liceiancă răsucind capul apusului. Dar aici e trenul american. Înainte de a te înhăța în gheare stă cu farurile aprinse la capătul zării hipnotizându-te întâi apoi strecurânu-se în gară ca o felină de circ, frumoasă, domesticită, dar și perversă. Precum o așteptare de tren spre marile orașe ale Canadei pentru un biet provincial.