De noaptea ar fi lipsă, cum ne-nșelăm de moarte,
Ușor i-ar fi iubirii să-i spulbere nălucii,
Dar damful lor pătrunde prin gardurile sparte,
Cum ciung mai simt în palmă străpunsul tău și-al crucii!

De pietre prețioase, nu prea te-arăți avidă,
Trufașe, chiar și razei-‘i divulgă-n târg păcatul,
Străfulgerând cu verde ca ochiul de aspidă.
De ce ascunzi în gene ce ți-a visat agatul?

Ce luminoasă-i noaptea, și-adânc – privighetorii!
Dintr-un străfund se-aude a Mirelui trăsură,
Că nu degeaba marea își țipă-n bolți cocorii
Din trâmbița cu aripi, scăpată din Scriptură.

Pe umăr lină-ți capu-n dezmierdul de aldină,
Ca-ntr-un cristal, sonetul ne va-mpietri-n lumină!