Numai privirile Mariei

au mai rămas… Îndreptate în sus

ca un apus

ce-ntârzie pe rana

râului

nemângâiată nici de șipot,

nici oblojită de copaci.

 

Și sus și-n inima ei –

Pe sub ea,

printre spicele grâului –

sfiala petalelor de maci.

 

Au mai rămas

numai privirile Mamei,

ca un apus,

fără nici o vlagă spre stea,

dibuindu-și prin ceață

zborul albinei din ceară.

 

Și a fost seară,

dar abia

după trei nopți fără de zile

s-a făcut dimineață.

Două crenguțe de brad

îmi vor fi de ajuns…

Lăsați neatins pridvorul de crin.

Lumina de seară nu merită și ea

Odihna curată și fără suspin?

Nu secerați cu luna vreo lalea,

dar, mai ales, n-aduceți trandafiri

ca jertfă-n lotca somnului.

Numai ei au știut să coase în psalm,

Maicii Domnului

porfira și visonul Bunei Vestiri.

 

Iar tu lumina

singurătăților mele de pin,

ai grijă să nu afle grădina

că puntea de la vad

mi-a fost stropită cu apus și vin,

nici să nu dai răspuns

de  întrebată fi-vei

de-ntoarcerea-mi acasă peste nor.

Doar numai ție-ți spun

că pentru zbor

două crenguțe de brad

îmi vor fi de ajuns…

 

 

Am căutat prin cărți,

ce pe sub bancă le citeam odată,

cum poți să cucerești

o inimă de fată

să înțeleagă c-o iubești,

dar toate mi-au rămas fără folos,

cu sfaturi seci,

precum statuile cu filosofii greci

care privesc tembel la tine

cu ochii-ntorși pe dos.

 

Ea e cu totul altfel!

Zvârlugă de sprințară!

Nu stă să te asculte ca o bleagă

să o compari cu nimfe, prințese și lalele,

să-i spui că are aripi de fluture, de mac.

Nu o cunoști –

îți dă cu ele-n cap!

De-aceea-mi este dragă.

 

Ne întâlneam, ca nimeni să nu știe,

când toți plecau acasă din liceu,

pe-o bancă mai dosită ( mai trăiește ulmul?)

doar ea și eu –

cuminții învățând la lecții de chimie!

Eram din clasă cel mai bun elev,

dar pretindeam că nu-nțeleg

tabelul lui Mendeleev

și o rugam mereu

să mi-l repete.

Era cea mai frumoasă fată,

cum alta nu văzusem între fete,

iar eu cum nimeni nu a fost îndrăgostit,

dar niciodată nu am îndrăznit

să-i spun că o iubesc,

sau alte vorbe meșterite de iubire.

 

…dar într-o seară,

ce s-a-ntâmplat cu noi nici pân-acum nu știu,

avea tăcere verde de iaz florind luceafăr,

și pentru prima oară

buzele noastre s-au chemat ecou.

Tabelului ce rămăsese în ruină

descoperisem elementul nou,

dar nu i-am spus sărut,

că nu era cuvânt,

ci frică născătoare de lumină.

 

I-am spus castanului

că numele lui i l-am dat

unei fete cadou,

era octombrie şi era ziua ei

şi numai dăruindu-i nume de castan

puteam să-i spun că mi-e dragă.

 

Castanul rămase tăcut,

dar când m-am întors

prin crengi despletise

o poiană întreagă

de ghiocei.

 

– Copac al tristeților mele

ce le cunosc numai vântul și struna

și sângerarea ta din ecou –

e nefiresc! Ce-ai făcut?

Nu credeam că numele tău ți-ar fi lipsă.

 

– Nimic deosebit. Ori poate chiar nimic.

Anotimpul vostru

cercului meu l-am trecut c-o eclipsă

și m-am jucat cu luna…

Spune-mi și tu, cam cum îmi stă

numele ei șoptit de borangic

cu amintiri ce dor a ghiocei?

 

 

Lui, pomul

oprit ca să-i mai gust

cireșele copilăriei

și fără greșul,

oare lui

nu i-a bătut inima greu

când a chemat

toate păsările soarelui

să-mi jefuie cireșul?

 

Răspunsul tău

de ce-o fi fost de partea lui?

”Lasă-l pe soare-n pace!

Ne-o pricopsi cumva

cu-n tâlc mult mai ascuns sub creangă.

De ce ești rău și nesătul?

Nu vezi,

pentru privighetoare

și copilașii ei,

prin frunze, i-a lăsat destul,

de-ajuns de cină, de ospăț.

Nu-s fructe pentru păsări?

De câte ori să te învăț?”

 

Cum mi-a zâmbit!

Hoțește i-am răspuns

cam tot la fel zâmbind, a târg?

Ce poftă de cireșe m-a cuprins

dar m-am supus, de buze ascultând…

Întredeschise cum erau

păreau un cântec proaspăt

dat în pârg!

 

Sculptorului român Gheorghe Leonida, celui care a
meșterit în Rio de Janeiro cea mai înaltă statuie
din lume dedicată Domnului nostru Iisus Hristos,
și care a murit în 1942 culegând flori de tei

Numai albinele îi cunoșteau păcatele,
că toată ziua erau prin poemele lui
cântate iubitei
din frunză, trandafir sălbatic și floare de trifoi.
Când l-a găsit mort,
sub copacul de liturghii înflorit ca un nor,
gloatele,
în drum către văcari sau abator
îl arătau cu degetul privindu-l de sus.

Părea poetul ca o cruce albă,
cu mâinile prin iarbă întinse,
de pe care Galileianul abia se-nălțase
cu cerul bolților de tei.
Chicoteau de el iarmarocul,
domnul primar
și tot cinul lor de farisei
cu cerbicea tare, inimi jupuind –
socoatele.

Numai albinele
ce-i cunoșteau păcatele
pe crucea lui albă de poet
luară locul
Profetului din Nazaret,
Cel care abia se-nălțase de pe ea
cu toată bolta cerului de tei.

Îl judecară aspru bețivanii,
recuperații-sfetnici de morală
și chiar verdictul divanului rostiră:
S-a sinucis. Normal, bețivul a fost beat!
Din ambulanță
sirena când a încetat,
specialiști în somn au pufăit: Destul!
E moarte clinică de somnambul!
Ce să mai zicem despre botaniști?
Pac-pac!
L-au pus într-un ierbar, etichetat – zălud,
nebunul ce a zis c-ar fi din neamuri de copac
având chiar sânul burdujit cu flori de aur crud .

…numai luna toată noaptea
a vorovit cu fiicele ei din loviști de izvoare
că l-a văzut pe poet în vârful de tei
culegând de la privighetoare
mărunte stele din cântecul ei de priveghi.
Cum luminau în strânsul mâinii
făcliile-n buchet
de 33!
Cum le-a cules pe fiecare-ncet
spre linul început
de dis-de-dimineață
din prima zi a săptămânii
când teiul l-a răpit pe poet!

Octombrie…

De ziua ei
mi-a spus că și-ar dori în păr
cea mai sprițară păpădie.

( O fire-ar să fie-a luminii!
Așa mi se întâmplă
de parcă-ar fi un făcut!)

I-am spus: ”Păpădiile mele
răsar sub galaxia Prier,
dar să-ncerc… O să-ți cer
întâi să-nchizi ochii,
să te gândești că de ziua ta și a lor…”

Și deasupra urechii ușor
i-am prins pe furiș un sărut.

…dar unde-am ajuns?
Care din ulmi mai adie
povestea ce-atunci a-nceput?
Nu cumva am trecut
pe puntea din basmul
ce n-a fost să fie?