Numai privirile Mariei

au mai rămas… Îndreptate în sus

ca un apus

ce-ntârzie pe rana

râului

nemângâiată nici de șipot,

nici oblojită de copaci.

 

Și sus și-n inima ei –

Pe sub ea,

printre spicele grâului –

sfiala petalelor de maci.

 

Au mai rămas

numai privirile Mamei,

ca un apus,

fără nici o vlagă spre stea,

dibuindu-și prin ceață

zborul albinei din ceară.

 

Și a fost seară,

dar abia

după trei nopți fără de zile

s-a făcut dimineață.