Culorile tristeții mai multe sunt
c-ale luminii,
când te aștept pe unde-apun măslinii
și luna se strecoară
vulpește printre sălcii
să n-o presimtă steaua
când unda și-o sărută.
Culorile sunt grai de alăută,
vibrare
pe buruiană, sau pe crin.
Auzi tu soarele vibrând
a cântec nou sorbindu-se-n rubin?
Subțire-n fir ușure,
mireasmă de pădure
mai fină ca un vârf de spin,
spovada ce și-o uită trandafirii
și basmele în caer.
Știai când ne-ntâlnim,
văzduhul ce ți-i nevedit din somn și aer,
dă fiecărui nor
din purpura sfielilor de fată?
Tu ți-ai văzut vreodată
culorile iubirii?
Când brațul meu te-mbrățișează
lumina ta vibrează?
Culori de la-nceputul lumii…
Tot ce a fost la mii de ani-lumină
abia acum se naște –
culori pe care doar sărutul le cunoaște.
Suntem doar noi, Regină.
Vezi apele? Prin sălcii se sărută,
că stihul până-n stele te-nlumină
vibrându-ne pe-aceeași strună.
Să nu ai teamă de lăută
că de sărut la nimeni n-o să spună,
precum doar numai ție l-am cântat
de la văzduh și până la călcâi,
când am gustat
vibrarea cea dintâi
oprită în lumină,
purtându-te în brațe,
așa, ca Eufratul
cu-ntregu-i răsărit de lună plină.
dumitruichim 