CULORILE TRISTEȚII…

Tags

,

HidetoshiKikuchi_zps81e689f3

Culorile tristeții mai multe sunt
c-ale luminii,
când te aștept pe unde-apun măslinii
și luna se strecoară
vulpește printre sălcii
să n-o presimtă steaua
când unda și-o sărută.

Culorile sunt grai de alăută,
vibrare
pe buruiană, sau pe crin.
Auzi tu soarele vibrând
a cântec nou sorbindu-se-n rubin?
Subțire-n fir ușure,
mireasmă de pădure
mai fină ca un vârf de spin,
spovada ce și-o uită trandafirii
și basmele în caer.
Știai când ne-ntâlnim,
văzduhul ce ți-i nevedit din somn și aer,
dă fiecărui nor
din purpura sfielilor de fată?
Tu ți-ai văzut vreodată
culorile iubirii?
Când brațul meu te-mbrățișează
lumina ta vibrează?
Culori de la-nceputul lumii…
Tot ce a fost la mii de ani-lumină
abia acum se naște –
culori pe care doar sărutul le cunoaște.

Suntem doar noi, Regină.
Vezi apele? Prin sălcii se sărută,
că stihul până-n stele te-nlumină
vibrându-ne pe-aceeași strună.
Să nu ai teamă de lăută
că de sărut la nimeni n-o să spună,
precum doar numai ție l-am cântat
de la văzduh și până la călcâi,
când am gustat
vibrarea cea dintâi
oprită în lumină,
purtându-te în brațe,
așa, ca Eufratul
cu-ntregu-i răsărit de lună plină.

O RÂMĂ-I MAI DE PREȚ…

lampa-decorativa-nufar-cu-fibre-optice-multicolore

O râmă-i mai de preț decât un zeu,
că știe că nu moare
de-și împrumută trupul
seminței
să îmbrace-o floare,
sau chiar un fir de iarbă.

Subțire cât un păr de leu,
e mai de preț decât un zeu,
că firul e lumină vie,
iar tot ce-i jerfă morții
e torsul de iubire.
E tâlcul greu Regină,
că fără ea
la ce folos vecia?

De ce te-ncrunți
la vorbele-mi ce vor să te dezmierde?
Să muști din nuca verde
ar face-o doar netotul,
dar de iubești, atunci un bob zăbavă,
aștepți până la poarta templului de lemn
ca să-ți deschidă pân’ la miez
lumina ce părea otravă,
când peste târg striga netotul
că moartea, și nu viața este totul.

Stihira mea, când te alint
cu vorba veșnicindu-și lutul,
parcă din limpezimi de ape
pe strune licăre fiorul
a nufăr roșu, sau de-argint,
la ce folos vecia, când ai zborul
de-a te-nălța atâta de aproape…
Deasupra veșniciei cu-n sărut!

Au nu-i iubirea
zidită ca să fie
floare de colț în sfeșnic?
Numai ce arde-nvie
prin moarte de lumină.

Sărută-mă, Regină,
până-mi vor arde humele și lutul!
De-mi va rămâne doar sărutul,
nu e destul izvodul
de-o nouă veșnicie?

POVESTEA SOARELUI

Tags

,

Fotografii-rasarit-Alexandra03

La ora de moarte spălată,
soarele
veni cu o nouă pețire,
mireasma tăiată
a fânului,
pe unde razele lunii dor.

Tot cerul izbucni în trandafiri,
ca evantaiul păunilor,
descoperind cu pana
nespusul neîndrăznit de fus.

Marea
i-a zis bătrânului:
”Iar ai căzut în minte de copil,
pierzându-ți toată ziua,
pe țărmul celuilalt apus
pentru Ninlil?
Au nu gândești,
că văzduhurilor ei,
nici preț de nasture nu ai?
Măcar un bumb turcoazei, peste umăr,
lumina să i-o-ncheie.

A Vânturilor Doamnă,
chiar dacă
cimotie și stirpe e de zei,
primăvăraticul april,
zvâcnește a femeie
ca flacăra
înaripaților lei.

Apoi
marea a tăcut.
Îi ducea soarelui
povara grea de trandafiri,
tot mai cerniți,
tot mai subțiri,
mai fini decât părerile de rău,
ca spinii din lăuta-mi
ce-și înfioară buchile pe lut,
despre lumina cea din început,
ce numai noaptea se arată,
curgând pe struna mea
către Nibiru tău.

LA ÎNCEPUT…

Tags

foto - poiematike
Foto: poiematike

”La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă…”
(M.Eminescu, Scrisoarea I )
La început
n-a fost nici începutul,
nici altceva din care să înceapă,
nici vânt, nici lut, nici apă,
nici colț să-și ispitească bobul,
nici zvâcnetul din pântec.

De o ființă cu cel Veșnic
era doar umbra
propriului Său cântec,
plutind peste genună.
Și cântecul a fost Lumină
spre izvodirea lumii.

Alături, neivit pe strună,
precum năluca legănată după duh
din dorul peste ape.
Țesând abisul cu spata de aproape,
El ți-a creat Regină
oceanele înaltului văzduh.

Ca pulbăr
țâșneau și mai departe
miriadele,
furtuni de flăcări ca soarele-n apus,
dar nu ți-a spus nimic
de înflorirea vieții peste moarte.

Privești la noi,
la tot ce e cu umbră pământeană,
iar frigul veșnic –
sub arcul din sprânceană,
dar când se face se seară,
la capăt de Nippur, într-o livadă,
suntem doar amândoi.

Lăuta-ncepe să străvadă
din cântecul de la-nceput de lumi,
strălimpezimi
prin care stelele ce-au ars
se nasc a doua oară
la frumusețea lor dintâi.

Ia-mă în brață
și-nvață
lăuta să-mi mângâi,
fără rețineri.

Fântâna ei cunoaște
inelul Lui de aur scăpărând pe undă,
taina profundă,
a unuia prin altul
cum să rămânem tineri.

Tu crezi că fără noimă,
Cel-Veșnic la-nceput,
luminile fântânii
atât de-adânc ascunsu-le-a în lut,
precum nespusu-n mângâierea mâinii?

”O, Sanherib, de-aseară,
doar numai gura ta a fost și fu.
La ce folos cum veșnicia începu,
când poți livada ei dintru-nceput
să o deschizi, tăcând cu un sărut?”

GÂNDUL MĂRUNT CÂND CERNU-L…

Tags

,

image-2011-03-4-8360815-46-lupta-singuratatea

Gândul mărunt când cernu-l,
ca fluierul lumina de otravă,
te-ntreb:
Fără fiorul sărat al lacrimei
ce gust poate avea eternul?

Slăvit e diamantul
ce soarelui mândria i-o ațâță,
dar fără umbră, ne-nfășat de pleavă,
e sterp
ca bob sculptat și fără de tărâță.

De-aceea zic, că vinu-i din durere,
asemenea ca pita din grâul plâns de moară,
ca brațul meu ce te-nconjoară,
tu, cântec nelumit de seară!

De-aceea zic, să se aducă vinul,
să-i bei tăria și rubinul
din pământeana mea ulcică.
Abia atunci eternul prinde gust,
când inima-ți urzică,
așa cum un luceafăr,
ghimp cu ghimp.

Să ni s-aducă vinul
și soarbe-mă de trecere și timp,
eternul tău grăindu-mi-l în brațe,
cum timpul înflorește
mereul lui altfel.

Să ni s-aducă vinul
și soarbe-mă
cum din tristețe umbra
și-o bea rubinul
până devine piatră de inel.

SANHERIB GELOS PE COLIER

Tags

, ,

DSC04859

Cum poate un luceafăr,
atât de mult să doară,
pe gâtul tău, cu-apus în colier?
Abia deschis,
cu aur în boboc,
din foc
își pârguie
măceașa crudă de rubin.
Luminile își scapăr
poveștile de spus în cer,
dar inimii se face seară,
când gâtul tău ți-l înconjoară
buzele reci de colier.

Cere slujbașilor să ne aducă vin,
că inimii se face seară.
Cum poate un luceafăr,
născut din răsăritul lui, dar înainte,
atât de mult să doară?
De ce-n cuvinte
tot mereu îmi cei
să-ți torn din sfântul vin,
când poți
din setea buzelor să-l bei,
așa cum bea lumina din rubin
și cântecul din ochii tăi,
mai limpezi decât steaua din fântână?

Știu că în templu
ți-au ridicat o piatră,
văzduhurilor lumii fiind zână.
Nu-s totul cântec și lăută ție,
de la măceașa de rubin
până-n turcoaza din tărie?
Tu, idol sfânt, cu piatra vie,
lasă-i pe ei să ți se-nchine,
înfărmăcați
până la poala ta de veșnicie
în templul din Nippur de pe colină
și-am să te fac peste pământ Regină,
iar mările ți-oi strânge-ntr-un safir
de perlă-albastră, în cercel sub lob,
o șoaptă jumătate cer.
În loc de colier,
văzduhurile tale
le voi culege bob cu bob
din miriadele ce scapăr,
din ape limpezite
din spuza de luceafăr,
nespusul întrupându-l
în buche și în număr.
Pe umăr, lunii răsărind,
sărutul meu am să ți-l dau
să-l porți ca pe-un ulcior
născut din lutu-mi reavăn, încă verde
și vom urca pe Eufrat în sus,
și-mbrățișărilor
prin codrii Araratului ne-om pierde.

SE-NNOAPTĂ ALĂUTA

Tags

,

flat,550x550,075,f (4)-Creation by Igor Zenin

Foto: Creation by Igor Zenin

Regină,
se-nnoaptă alăuta
și cântecul nu mi-i
de-ajuns
să te-adune
din strune…
Ce nume purtai ca lumină
la începutul lumii?

Această lăută
oare cărui migdal o fi fost
inimă frântă și mută?
Poți tu oare
să-mi spui,
lampă? Struna se-nnoaptă în lut,
plămădit pentru spin, pentru cui,
pentru scrisul durut,
tristeților umbrită stâlpare.
Această inimă de migdal
și-amintește de tine
minune străină,
vorbindă.
În apele ei de lăută
chipul tău se oglindă,
ca un cer spovedit de nourii spumii.
Ce nume purtai ca lumină
la începutul lumii?
Nu erau pe atunci
nici vierme, nici zei,
ci numai setea
din setea celuilalt să te bei.

Din cântec
totul se face livadă.
Buzele noastre au început să vadă.
Dincolo de mijirea spre veac,
de urzirea de nour a strai,
ce-or fi văzând? De ce tac?

Aici peste lume și cer
buzele noastre au început să audă…
Genunile zbor adâncul să-și prindă
sorbindu-l din flacăra crudă…
Auzi,
izvodul luminii
cum prin noi se oglindă?
Genunile zbor adâncul să-și prindă…
Aici peste lume-n Sumer.

CÂND TE ALINȚI…

Tags

10168019_10152425630467625_8927676362710997105_n

Regina mea
și-a vântului stăpână,
când te alinți
părerilor de rău,
că struna a tăcut
cu tine în oglindă,
de ce-mi dai peste mână?
Că-n locul alăutei
a vrut mijlocul tău
să ţi-l cuprindă?

Doar lemnul putred crede-n resemnare,
cel tânăr și văzduhurilor teafăr
deschide-n mugur adieri de șoapte,
aprinsul foc viclean pentru iertare:

”Când nu lumină struna,
au nu îți este frică
de întuneric și de noapte?
Am vrut ca să te apăr,
și cerului să-ți mângâi luna,
ca pe un cuib de rândunică,
în șovăirea verde de luceafăr.”

Și iar te-alinți
părerilor de rău
că mi-ai primit resemnul,
dar știu că minți.
Nu-i cântec scump de mirodenii
jocul de-apus din ochiul tău?

Sporesc opaițului de lut
povestea ta şi untdelemnul,
spre torsu-i din fitil.
Am vrut ca să te apăr
și trupului să-i mângâi luna,
ca apa unduind luceafăr…

”O, Sanheribul meu,
tu nu-nțelegi tăcerea
de ce-a făcut-o struna?
Când inimii îți stau în prag,
de ce-am zvârlit coroana mea pe laiță
ca pe o jucărie de copil?
Zău, las-o pe Ninlil
să-ți povestească altădată,
în vorbe, cât îmi ești de drag.
Mai bine-acum,
zic, suflă în opaiță,
că m-aș simți jignită
de-astfel de gelozie!’

PLANETA CELOR PATRU FLUVII

Tags

, ,

55be9c54ebd8cb1e2674bdc42f45c6fd-ginger gilmour
Foto: artist Ginger Gilmour

Oi fi cumva vreun fel de lut,
cum șuguind îmi spui,
dar umbrei ( Ce-o fi umbra?
Gustul morții? ) numai eu,
Regină,
cu tine-n brațe știu
cum scara să i-o urc și noaptea să-i descui.
În loc
singurătățile să fie două,
suntem doar un sărut
și-o singură lumină.

Oare atunci, Pământul meu,
cum ar putea iubirii
planetă să nu-i fie, negraiului ”a” sferic?
Au nu așa,
când printre sălcii te iubesc,
văzduhul tău de întuneric
ți-l deapăn rar
ca spaima ce se-ncrină pe ulcior
din lacrimi de olar?

O, cât de-albastru luminează,
peste-al genunii prag din nelumesc,
planeta celor patru brațe –
Pământul meu purtându-ți trupul crud
ce-i încă ud
din struna cu tăcerile pe rază.

NUMAI AMNARUL…

Tags

,

90030d89c15769257b856c0dbd3cfd37a672e6

Numai amnarul știe
că pietrei, sămânța de foc,
rotunjită
de undă și de cântec, i-a fost
precum tristețile
urcând în genunchi
spre templul lor de sidef
din os de ghioc.

Asemenea pietrei,
cu scânteia ascunsă-n rărunchi,
limpezimile de văzduh cântător
până-n adânc
le cunosc pe de rost,
că mă-ntreb sub spus de șuvoi
al mângâindelor ape
în care veșnicie-am mai fost
atât de aproape?

Mult mai înalt decât piatra
e focul cu sâmbur ascuns.
Mai mare de-ar fi ca vecia,
numai scânteia,
muritoarea de moarte, îi știe
nevăzutul iubirii să-l scrie,
să-l spună…

Tu parcă te-ai născut din strună,
boare de aur stihirii.
De unde te cunosc trandafirii
cerșindu-mi cu spin să te leg cuneiform
pe tăblița de lut?
Cum aș putea să nu mă înghimp
când vecia ta n-are-un sărut
să înceapă?
Cum să nu-i cânt luminii safirul
ce străluce doar cu atinsul de timp,
ca buzele ce-și deschid trandafirul
și lasă veșnicia pe dedesubt
să se strecoare prin poarta de spin?
Cum aș putea să nu mă înghimp
când vecia ta n-are-un sărut
să înceapă
apa schimbării în vin?

Oare de ce,
la timpul înalt,
toate nunțile-ncep
cu apusul de pleoapă?