04 Monday May 2015
Posted in Uncategorized
Foto: VM, Wang Yuguo, Trees
Spicul de orez
duce-n cârcă soarele…
Salut japonez
……………………………………..
I-a murit pruncul
şi-albina şi-l caută
prin flori de mormânt
……………………………………
Întorc obrazul
de am primit o palmă…
Floarea soarelui
……………………………………
Îţi arde casa,
unde eşti, lună plină?
Arţarul toamna
……………………………………
Mi-e dor de tine,
bătrâna maică mi-a scris…
Mireasma pâinii
…………………………………….
Cireşi înfloriţi…
Luna plină se urcă
prin crengile lor
03 Sunday May 2015
Posted in Uncategorized
Foto: VM, Leonie Zurakovski, Silken
Cum să nu-nceapă
întreaga lume din Sumer,
când ochiul tău e născător de cer,
iar buzele știu focul
cu care taina se dezleagă?
Atât de dragi
văzduhurile tale mi-s,
dar tu cu mult mai dragă!
De groaza morții frică nu mi-i.
Dacă iubirea e izvodul lumii,
cum s-ar putea
să-mi fie teamă de-nceput?
Au nu în umbra morții
fremătândă,
frumsețea lumii s-a născut dintr-un sărut,
când ne-am sorbit din prima luminândă?
De moarte-acum
numai bătrânii vorovesc
ținând în mâini ulcica lor de vin.
I-ai jefuit și sceptrul
și coroana scrisă în rubin,
foc dintru foc,
că nu degeaba iese fum,
când veșnicia-ți se-ntinde peste apă
ca rugăciunea-ngenuncherii pentr-o stea.
Ninlil,
suntem atât de-aproape
că poți
pelinul din lumină să mi-l bei,
iar eu, din veșnicia ta,
întreagă să te sorb,
să te ascund sub pleoape
în stihul nesculptat ca să rămâi
precum sărutul.
De la Sumer,
pământ și cer
și tot ce amândorura-s zidirea
își au prin cântec începutul.
De n-ar fi fost iubirea
înveșnicind prin noi
întreaga-i luminândă ce-o aprinzi în geană,
fir cu fir,
cum ar fi fost posibil
izvodul lumilor dintâi
să n-aibă dragostea în căpătâi?
Tu știi că spini de cuneiforme
nu cresc pe-a veșniciei buruiană,
ci numai pe-al iubirii trandafir,
durut,
ca scrisul lui însângerat pe lut.
02 Saturday May 2015
Posted in Uncategorized
Tags
Foto: Marc Chagall
Cât au muncit pietrarii
ca să-ți ridice templul din Nippur?
Acolo-ți este piatra,
chip idolesc din daltă.
Când seara îl îmbracă-n
adâncuri de dumbrăvi și de izvoare,
numai în boare
de aur, smirnă și porfiră,
până-n tăcerea-naltă
pe unde dorul, luceafărului
îi dă izvodul ce ne doare,
eu, Sanheribul tău, te-aștept
să vii,
tu, inimii văzduh neînserat,
răsfrânt întru stihiră,
asemeni unui corn ningând
tăcerea albă-n cântec și în duh
din basmul adormit pe Ararat.
Auzi cum mugurul, îndrăgostind
toți psalmii despletiți ai lunii,
pe ram răsuflă și se roagă?
Tu, inimii văzduh
răsfrânt ca o stihiră în apus,
au nu ți-a spus,
migdalul înflorind,
că mi-ești atât de dragă?
Pe umăr când ulciorul meu îl porți,
cu tine-alături,
eu aş putea să zbor și peste două morți,
că tot ce le lipsește din zidire
e aripa ce-nalță prin iubire,
cu pana subțirită a străvezimi de duh.
Tu, inimii văzduh
și nopții mele prima luminândă.
Ce-ai zice de vecia ta,
de-ar fi ca să se vândă,
ce-ai cere-n schimb?
Zeiască este, dar așa de veche,
când în dantelă eu te-mbrac din strună!
Lasă-mi șoptitul la ureche
să ți-l spună.
Întotdeauna
cântecul se-nalță printre șoapte
ca fir de borangic de stea țesut.
Apoi închide ochii
și se face noapte,
așa cum veșnicia nouă s-a născut
dintru lumina primului sărut.
01 Friday May 2015
Posted in Uncategorized
Foto: VM, Nathan Smith, Emergence
Nu talpa, nici copita și nici laba
fac umbletul să fie lege-n bine,
de-aceea
dintru cântec ți-am furat podoaba
ce peste moarte,
a fost puțin murire,
ca să-nfloresc atât de crud spre tine.
Nici aripa nu-i sacrului garantă.
Nu-n străluciri,
aripi de flăcără avuse
cel prea viclean și rău?
Regina mea,
nu vin cu vorovire
ce poți s-o cumperi la tejghea,
chiar dacă-i pipărată-n preț
și scumpă-n țesere savantă.
Eu trupul și văzduhul tău
le-mbrățisez întru văpaia
ce-i temelie la tot ce e zidire
de la-ntocmitul lumii.
Cât sufere lumina
dintru străfundul humii,
tărâmul perlei să-l descuie în ghioc!
Ce-i muritor nu-i moarte,
ci murire.
Taina ce se ascunde-n foc
cere un târg egal cu începutul.
Vecia ta
cu ce-ai putea să o răscumperi,
dacă în timp
nu ar fi fost sărutul,
pe zeu și muritor înveșnicind?
Cât sufere lumina!
Tristețea ei o faci cu mult mai tristă,
când îmi vorbești de două infinituri,
unul cu minus, celălalt cu plus,
dar amândouă-s false.
Numai iubirea,
în infinitul ei există,
atunci când ne îmbrățișăm
și suntem una,
din două ziurări, din două nopți,
și-același cântec fără de apus.
Sărută-mă, Regină!
Pe Eufrat răsare luna
din copcile-ți de aur și onix,
încet,
încet,
de pe rotundul umăr alb
de lună plină…
30 Thursday Apr 2015
Posted in Uncategorized
Foto: VM, Tackon, Color creation
SE BLESTEMĂ LUMINA
Poți să o iei cum vrei,
Regină,
dar eu până la urmă cred
că-n tine se blestemă lumina,
că ești luminii
cu mult mai mult decât presusul ei.
Măsura veșniciei tale,
ca dorului
să-i fie întru număr,
numai sărutul știe să o spună,
când alăuta-ncepe
tristețile luminii să apună,
în despletiri de noapte
peste lunarul umăr.
Izvorului
ne-mbrățișăm
ca norii în furtună,
precum stihia ce-a scăpat din duh
și din cătușă.
Totul e nou,
chiar și apusu-i răsărit.
Când ești îndrăgostit
cărbunelui sorbi firea-i din ecou!
Împărăteasă-a primului văzduh,
ca pământean,
îți sunt și umbră și cenușă
din tot ce-a mai rămas dintr-un sărut
pe apa Eufratului plutind.
Pe apa Eufratului plutind…
Ca o văpaie tremurând în violet
povestea blestematelor comori.
Ce-nalt e cântecul în care te cuprind,
amirosind
ca plânsul de privighetori
când luna arde prin brădet,
până ce umbra prinde gustul sării,
cenușa mărilor ce-au ars
ca noi,
asemeni lor, într-un sărut.
Iar peste vatra zării,
pe unde neființa
sumerianul timp o să-l frământe
mereu spre alte întrupări și forme,
măsura flăcării ce-a mai rămas
tot despre tine o să cânte,
asemeni lor,
într-un sărut,
cu toată veșnicia lui,
pe-un căpețel de lut,
printre tăciuni și cuneiforme.
29 Wednesday Apr 2015
Posted in Uncategorized
Foto: Virtual Museum, Xyrus, Fractal Flame
Cu fiecare cântec se limpezește lumea
spre primul ei izvor
de undă născătoare.
Nu mă-ntreba cum fuse începutul;
adevărata-nțelepciune
o știe doar sărutul,
albastrul fără mare
al rugului aprins.
Crezi oare
că degeaba taina
se-ntaină dinadins?
Când mugurul își soarbe
cu moartea lui murirea
din propria-și oglindă,
au nu sunteți voi coajă?
Că miezul e iubirea.
Doar mâna mea
lumina știe să-ți cuprindă,
văzduhul să-ți culeagă
din despletirea serii.
De-ajuns a fost, Ninlil,
din brațe setea să mi-o bei,
că-n jurul nostru înfloriră merii
să-ți spună că mi-ești dragă
până în cântecul
în care-ţi cer
dumbrava strunii să rămâi.
Regină-a primului văzduh,
mireasma stihului dintâi,
iar mării început de luminândă…
Tu știi că te iubesc.
De ce mă-ntrebi? Mai bine-ar fi să-mi cei
pământul – cântec și ulcior,
lăută de țărână.
Oare nu crezi că veșnicia a-nceput
așa, ca noi, ținându-ne de mână?
…și tu zâmbești,
și eu zâmbesc:
”Ai spus ceva despre sărut?”
28 Tuesday Apr 2015
Posted in Uncategorized
Foto: Artist, Isabelle Menin
E steaua printre rami cusută,
sau așteptării mele migdalul s-a deschis?
Eu, tu și Eufratul –
un singur cântec pe lăută,
ca printre sălcii răsăritul lunii.
Te chem din înserarea strunii…
Ca lutul, numai lotus ți-s,
și-n rest
aștept doar ochiul tău să mă culeagă.
Rodire de lumină,
tu știi iubirea ce-i,
de însetării setea lung mi-o bei,
ca pe-un blestem ce de văzduh mă leagă
cu mii și mii de trestii cântătoare?
Azi noapte,
o fi fost privighetoare?
Prelungul plâns, tristeți cu ochi de jar,
până la urmă întru sperla ei
apusul și l-a scris încă o dată
și s-a făcut tăcere peste hău.
În pumni, ca apa,
am strâns numele tău
a borangic de boare,
dar când băutu-i-am amarul din undire
m-am prefăcut
în luminândă de iubire,
și-argilele-mi
în mii și mii de trestii cântătoare.
Azi noapte,
o privighetoare…
Dar poate n-o fi fost,
or fi cântat izvoare.
Cum ar putea să știe,
stăpâna nopții, Pasărea-de-Foc,
noianul de tristeți
ce-au înverzit pe scoc
pe-aceeași roată-a morii?
Poate țipau cocorii
cu scris pierdut ca buchea de sub mladă.
Poate lăstunii
m-au auzit, minunea mea străină,
cum te-ntrupez din cerurile strunii
ca apelor și inimii livadă.
Tu știi, că nu a fost părut…
Azi noapte, o privightoare
m-a depănat lumină cu lumină
din mii și mii de trestii cântătoare,
păstrând fior din primul tău sărut
când focul veșnicia-și devora
pe inimă, ca ardere de tot.
Parcă și-acum apriluri mai zvâcnesc,
cu patimă-n capcana
de ghimpe scris cu timp și cui durut.
Cât de amară-i veșnicia ta,
în brațele-mi tăblițelor de lut!
27 Monday Apr 2015
Posted in Uncategorized
Sursa foto: virtual museum, artist Wesley Smith, abstract 176
Cel care i-a creat pe zei
desigur că a fost îndrăgostit,
că fiecare e cu-n gând neisprăvit,
șontâlc și meșterit aiurea,
dar numai pentru tine,
vreo șase zile lungi a stat la sfat
cu-adâncul mării și pădurea.
Întâi, El te-a strigat chemând
deasupra beznelor primordiale,
așa, cum e
când te sfâșii de dor,
dar fără a ști încă
de cine și de ce anume,
până când trupul de lumină-adâncă
s-a limpezit spre început de lume.
Ca un copil,
cu ochii mari, cam cum ar fi
tristețile ce te pândesc prin stuh,
mirându-se ce a făcut,
înmărmurit atât a mai șoptit: ”Ninlil!
Împărăteasă fii
pe primul meu văzduh,
și spicului să-i porți
a morții rușinare în sigil.”
Luând măsură soarelui pe ape
s-a sfătuit cu zarea trandafiră,
ce fel de in pe umăr ca să-ți cânte,
subțire cum e fumul de porfiră
când se înalță din cățuia de rubin,
în răsucire de canaf
veșmântului.
Și te-a numit
Împărăteasa Vântului,
ce cântă lin pe os de lemn
zâmbirea mirtului, pe untdelemn
arzând,
ca pe comori văpăi de diamant,
iar după ce te-a scris,
stih după stih, cu rând ascuns în rând,
uită ca punctul să ți-l puie…
De-atunci, Regină,
tăblițelor de lut, mereu,
încerc lumina Lui s-o prind în cuie,
dar
tot ce cu tine a vorbit,
adâncuri cu năluca spre părut,
Copilul făcător de zei și-ndrăgostit,
ascunzi sub pleoape –
primele văzduhuri,
iar restul lumii-l zvârli pe ape
să mă răscumperi cu-n sărut.
26 Sunday Apr 2015
Posted in Uncategorized
Foto: Artist, Raluca Pilat
RĂSPUNSU-I-A NINLIL…
Răspunsu-i-a Ninlil:
”De unde vii,
din care lut amar,
din care dor nestins ca pietrele de var,
că știi
să mă rănești
pe unde luceafărul mă doare,
necules,
din stihul subțiat până-n eres?
De vrei să fiu ca tine,
de ce de moarte nu mă-nveți?
Ce-ascunde oare
și-n ce fel
vistieriile îi sunt,
că tot ce îți arată
sunt doar sigilii și peceți,
ca porțile tristeții
ce își închid cucuta.”
Ca un luceafăr Sanherib,
cu brațele-amândouă
îmbrățișă în răsărituri noi
lăuta:
”De moarte
numai zeii tăi ne vorovesc,
că-n piatră nu au sânge și nici cântec,
de-aceea-n degetul arătător,
disprețul lor
spre noi tind să-l împungă,
pe unde nu pot să ajungă,
despre iubire neştiind nimic,
tărâmul
pe unde inima-nflorește ca salcâmul,
și totul e în straie noi –
izvor, dumbrăvi,
adâncul sfânt îndantelat al spumii…
În fiecare moarte când iubești
sorbi din lumina
de la-nceputul lumii.
Și totul se înalță.
Și totul cântă și învie.
Ulcelele de lut,
cu vin de veșnicie,
se beau, prin moarte, de sărut.
Ce-i o suflare vie,
decât un dăruit
ce dăruind răspunde dăruirii?
Când ești îndrăgostit
chiar moartea are alte legi
să facă drum împărătesc iubirii.
Mai bine cântecul să mi-l culegi,
stihiră-mi albă, fără de apus,
iar după ce-i muri niţel,
pe buza lutului cu fire de ulcior
să-l cerți pe Sanheribu-ți muritor:
”Vezi ce-ai făcuuut?
Întreaga-mi veșnicie
s-a înălțat acum a zbor,
cu un sărut în plus!”
”Nu-i rău pentru-nceput:
să fii și-ndrăgostit și muritor!”
zâmbi ca hoțul, Sanherib.
25 Saturday Apr 2015
Posted in Uncategorized
Tags
BRĂȚARA CELOR ȘAPTE ANOTIMPURI…
Brățara celor șapte anotimpuri,
ce au văzut-o și-au țipat păunii,
genunilor zăgaz în nestemată,
să o desfaci
doar sub descântul lunii
când își sărută unda eufrată.
Cerceii – două zâmbete pereche –
ce ghidușii pârât-au la ureche
de-i scoți zâmbind și tu?
De mine ți-or fi spus ceva,
că nu degeaba în privire,
sprințar ți-e de-a ascunsul prin safire.
Nici cântecului nu-i fu lesne
să ți se-nalțe de la glezne
clopot de floare și lănțug,
șarpe de aur, oprit cu meșteșug,
și dăscălit să îți păzească
piciorul
sculptat din santal, adumbrit de izmă,
ca nu cumva să-l muște
urzicile cu colț de pizmă
muierească.
Se înfioară struna
agrafei desfăcându-i din copca de-abanos,
cu aurul suflat a flori de măr,
întreaga frumusețe-a nopții,
talaz de flăcări negre
de veșnicie spusă în răspăr,
că mă întreb cu gândul meu nărod,
nu e păcat
să-l ții legat
precum un basm în tristul niciodată?
Aproape
când lăuta obosește de lumină,
eu mă prefac spre ușă că mă-ndrept,
dar ţi-l cunosc pe demon că, Regină,
culcuș de catifea și scamă de suspin
i-ai tot urzit în piept.
Lăuta mea, lăută-mă,
că suntem singuri amândoi.
Te mai aud apoi
când închizând din pleoape,
opreşti întregul negrăit.
Lăuta mea, lăută-mă,
ca apele îmi furi tot cerul
și te aud:
”O, Sanherib, ‘nainte de-a pleca,
ajută-mă
din timpul tău să-mi slobod colierul,
dar fii atent, ai grijă, nu cumva,
în locul lui cu vreun sărut s-atingi
pe unde a dormit izvodul greu de stea,
iar dacă vei greși…
(nu-ți spun de gândul meu
la ce mi-e ruga).
Te știu ne-ndemânatic
lăuta când o stingi,
dar vino fuga-fuga,
și poate,
până la urmă, te-oi ierta.”
dumitruichim 