Cum poate un luceafăr,
atât de mult să doară,
pe gâtul tău, cu-apus în colier?
Abia deschis,
cu aur în boboc,
din foc
își pârguie
măceașa crudă de rubin.
Luminile își scapăr
poveștile de spus în cer,
dar inimii se face seară,
când gâtul tău ți-l înconjoară
buzele reci de colier.
Cere slujbașilor să ne aducă vin,
că inimii se face seară.
Cum poate un luceafăr,
născut din răsăritul lui, dar înainte,
atât de mult să doară?
De ce-n cuvinte
tot mereu îmi cei
să-ți torn din sfântul vin,
când poți
din setea buzelor să-l bei,
așa cum bea lumina din rubin
și cântecul din ochii tăi,
mai limpezi decât steaua din fântână?
Știu că în templu
ți-au ridicat o piatră,
văzduhurilor lumii fiind zână.
Nu-s totul cântec și lăută ție,
de la măceașa de rubin
până-n turcoaza din tărie?
Tu, idol sfânt, cu piatra vie,
lasă-i pe ei să ți se-nchine,
înfărmăcați
până la poala ta de veșnicie
în templul din Nippur de pe colină
și-am să te fac peste pământ Regină,
iar mările ți-oi strânge-ntr-un safir
de perlă-albastră, în cercel sub lob,
o șoaptă jumătate cer.
În loc de colier,
văzduhurile tale
le voi culege bob cu bob
din miriadele ce scapăr,
din ape limpezite
din spuza de luceafăr,
nespusul întrupându-l
în buche și în număr.
Pe umăr, lunii răsărind,
sărutul meu am să ți-l dau
să-l porți ca pe-un ulcior
născut din lutu-mi reavăn, încă verde
și vom urca pe Eufrat în sus,
și-mbrățișărilor
prin codrii Araratului ne-om pierde.