O râmă-i mai de preț decât un zeu,
că știe că nu moare
de-și împrumută trupul
seminței
să îmbrace-o floare,
sau chiar un fir de iarbă.

Subțire cât un păr de leu,
e mai de preț decât un zeu,
că firul e lumină vie,
iar tot ce-i jerfă morții
e torsul de iubire.
E tâlcul greu Regină,
că fără ea
la ce folos vecia?

De ce te-ncrunți
la vorbele-mi ce vor să te dezmierde?
Să muști din nuca verde
ar face-o doar netotul,
dar de iubești, atunci un bob zăbavă,
aștepți până la poarta templului de lemn
ca să-ți deschidă pân’ la miez
lumina ce părea otravă,
când peste târg striga netotul
că moartea, și nu viața este totul.

Stihira mea, când te alint
cu vorba veșnicindu-și lutul,
parcă din limpezimi de ape
pe strune licăre fiorul
a nufăr roșu, sau de-argint,
la ce folos vecia, când ai zborul
de-a te-nălța atâta de aproape…
Deasupra veșniciei cu-n sărut!

Au nu-i iubirea
zidită ca să fie
floare de colț în sfeșnic?
Numai ce arde-nvie
prin moarte de lumină.

Sărută-mă, Regină,
până-mi vor arde humele și lutul!
De-mi va rămâne doar sărutul,
nu e destul izvodul
de-o nouă veșnicie?