La Eufrat, printre sălcii,
luna
și-a dezvelit sânii
să se scalde.

Migdalul,
ca prin sită privind,
a-nceput să-nflorească
minuni
până-n neclar de ispită
jucată și-n fulg și-n smaralde.

O libelulă-i desenează
rotundului de lună
cireașa amară,
nepârguită.

Prin trestii vântul
cântecului începe
să-i doară,
că-i numai suflare,
iar din lut nimic nu i-e tors.

Libelula s-a-ntors.
E numai aripi acum,
mai subțiri
decât spusul de fum
al știubeului.

Al cui o fi duhul,
că lutul i-a rămas nespovedit?

În loc de lăută,
mâinile noastre
pe furiș se sărută.

Întreb ochii tăi:
Cântecul
o fi fost mai înaintea lor,
de ți-a lăsat
adâncul fântânii,
din el să te bea ochiul meu
tot mereu însetat?
Mângâierile mâinii
sunt noaptea lor sfântă
când stelele cântă.

Departe,
parcă din dorul de moarte,
aud Eufratul
ca un plâns de prisacă…

Mâinile noastre iarăși se joacă.
Nu-i așa Ninlil,
că-i bine să-ți fie
năstrușnică mâna-copil?

Oare ce-o fi visând
alături de noi alăuta?
Prin somn,
din când în când,
se-aude-atât de greu,
din toate stihirile ei
suspinând…