Foto: Isabelle Menin

PRECUM DUMBRAVA…

Precum dumbrava de măslini,
oare tu știi că te aștept?
Uitat prin ramuri
cornul lunii
tristețile prin mine le resfiră,
abur ușor
de bună înserare peste ape,
țesut din fum, părere și porfiră.

Credeam
că n-ai să mai revii.
Oricine
nufărul cunoaște să-l citească,
i-aude litera pe sub oftatul strunii.
Şi-acum, când ești
răsfrângere pe iaz, dar mai aproape,
cu ce să-ncep lumina să ți-o cânt?
Văzduhul tău, pe unde să ți-l zbor?

Din plânsul apei m-am născut ca nor,
văzduhul tău să ți-l cuprind,
ca unda viclenindu-și steaua
spre rotund,
tot alte cercuri agrăind spiralei,
inel, dar altfel, mai profund,
cum doar genunile din noi
se întâlnesc,
una din alta veșnicul sorbind.

Nu aștepta să-ți spun că te iubesc,
în vorba lumii cu grăunțul chior.
Palatul tău nu ți-l zidesc
ca marea pe nisip,
ci peste stihul însemnat cu zbor,
pe unde doar văzduhurile tale
încep să prindă chip
din cedrii cu miros de veșnicie.

În flăcări
va arde tot pământu-mi pentru oale,
pân-oi rămâne cântec pur,
cum doar iubirea știe,
iar nu pietroiul rece din Nippur.

Tu ai venit.
Știam că ai să vii.
Numele tău rostitu-l-am
descântec în fântână,
până când steaua
de tristeți și-a limpezit
adâncul,
ca ochiul de îndrăgostit.

Ia-mă de mână!
Numai un singur cântec,
din patru strune ți-am rămas,
precum lumina la-nceput de lumi,
când îi era izvodul nepătruns.
A Vântului Stăpână,
cu tine-n brațe,
cum aș putea
la altă veșnicie să râvnesc?
Sărută-mă!
A ta mi-i de ajuns!