Gândul mărunt când cernu-l,
ca fluierul lumina de otravă,
te-ntreb:
Fără fiorul sărat al lacrimei
ce gust poate avea eternul?

Slăvit e diamantul
ce soarelui mândria i-o ațâță,
dar fără umbră, ne-nfășat de pleavă,
e sterp
ca bob sculptat și fără de tărâță.

De-aceea zic, că vinu-i din durere,
asemenea ca pita din grâul plâns de moară,
ca brațul meu ce te-nconjoară,
tu, cântec nelumit de seară!

De-aceea zic, să se aducă vinul,
să-i bei tăria și rubinul
din pământeana mea ulcică.
Abia atunci eternul prinde gust,
când inima-ți urzică,
așa cum un luceafăr,
ghimp cu ghimp.

Să ni s-aducă vinul
și soarbe-mă de trecere și timp,
eternul tău grăindu-mi-l în brațe,
cum timpul înflorește
mereul lui altfel.

Să ni s-aducă vinul
și soarbe-mă
cum din tristețe umbra
și-o bea rubinul
până devine piatră de inel.