Foto: Creation by Igor Zenin

Regină,
se-nnoaptă alăuta
și cântecul nu mi-i
de-ajuns
să te-adune
din strune…
Ce nume purtai ca lumină
la începutul lumii?

Această lăută
oare cărui migdal o fi fost
inimă frântă și mută?
Poți tu oare
să-mi spui,
lampă? Struna se-nnoaptă în lut,
plămădit pentru spin, pentru cui,
pentru scrisul durut,
tristeților umbrită stâlpare.
Această inimă de migdal
și-amintește de tine
minune străină,
vorbindă.
În apele ei de lăută
chipul tău se oglindă,
ca un cer spovedit de nourii spumii.
Ce nume purtai ca lumină
la începutul lumii?
Nu erau pe atunci
nici vierme, nici zei,
ci numai setea
din setea celuilalt să te bei.

Din cântec
totul se face livadă.
Buzele noastre au început să vadă.
Dincolo de mijirea spre veac,
de urzirea de nour a strai,
ce-or fi văzând? De ce tac?

Aici peste lume și cer
buzele noastre au început să audă…
Genunile zbor adâncul să-și prindă
sorbindu-l din flacăra crudă…
Auzi,
izvodul luminii
cum prin noi se oglindă?
Genunile zbor adâncul să-și prindă…
Aici peste lume-n Sumer.