Tags

, ,

Portrete-flori-Isabelle-Menin01
Foto: portrete flori, Isabelle Menin

Același răsărit, ni-l tremură Nibiru,
luceafărul iubirii,
dar tot mereu e altul,
așa cum peste unduirea eufrată
vedenia și-o tremur trandafirii,
în verde crud de cântec trist,
pe unde-naltul
se rotunjește-a basm cu-a fost odată.

De câte ori îmi ceri
același cântec să-l repet
că unda-i mereu nouă?
Se joacă ghimpul veșniciei
în bob mărunt de rouă,
învecinând safirul străinit în colier
cu-același ”te iubesc”,
cum dintru început de lumi
n-a fost nici zeu,
nici pământean, să te iubească
precum lăuta de țărână din Sumer.

Văzduhului,
tu ștrengărește,
îi torci din scama unui nor
povestea mea cu leul zburător
ce pajurei aripile luă cu împrumut
din cer să te răpească.
Nici zeu n-a fost, nici pământean,
precum lăuta mea să te iubească
dintru adâncuri de dumbrăvi
născute strunii.

Sprâncenele
și le-au zburat lăstunii,
vârful aripei lor scriind
întoarcerea aprilului pe cer,
iar genele
miresme de santal ce-au înserat ușor
deasupra mărilor,
două stihiri – fior lângă fior.

Și iarăși strunii voi povesti cântând
de Eufrat, de lună plină și de fragă,
dar cât îmi ești de dragă,
lumina o s-o las,
văzduhurile tale să culeagă
cu primăvara poienindu-și lutul.

Și iar mă-ntreb, ca omul prost, așa,
când te alinți cu nu și nu,
ce-ai face tu
cu toată veșnicia ta,
dacă-naintea ei nu ar fi fost
sărutul?

Advertisements