COCOSTÂRCUL NEGRU

Tags

,

images

A, cum aș putea
din strunele negre să-ți torc
șăgalnicu-ți ”hai, măă…”,
când buzele tale-nflorind a sărut,
cireașa spre pârg și-o îngaimă?

Cocostârcul negru
în cuibu-mi de lut
cum ai crezut că mă-nspaimă,
când buzele tale-nfloresc a sărut
șăgalnicu-ți ”hai, măă…”?

Ispititu-a vârtutea inimii mele
asămănarea
cu ce i-ar fi focul.
Precum crinul negru
prin bulgări de stele,
din cuibul de lut,
așa-și împietrește
văzduhului tău
bobocul.

Dar nu degeaba porți nume de zână,
că veacului
poți ca să-i treci peste prag.
Ia-mă de mână
și spune-mi în dor că ți-s drag.
Când setea-nflorește-n fântâni spre sărut,
damnatul în pârg te îngaimă,
că nu degeaba porți nume de zână…

Ia-mă de mână
și ceartă-mi doar pana, străina,
neagră ca luciul de corb.
Leacul ți-l știe lumina
înfiorată în spaimă.
Ce-ar fi pârguirii
doar neapusul să-i sorb?

………………………………..hai, măă….!

CÂND PE NINLIL O AȘTEPTA

Tags

, ,

Flori-Gutui-Japonez

Știură ce știură zeii,
preacertăreții, dacă
au hotărât Ninlil
văzduhului să-i fie
subțire-aerianul din izvod
spre flacăra ispitelor de lapis,
iar cheia să-i ascundă
sub pragul de la zapis,
trecând canaful prin sigil
a nod.

Puteau să fie Lahmu, sau Lahamu
aduși la curte-n trâmbiți și chimval,
și de ce nu, Ereșkigal?!
Când nu iubești nici cerul n-are soare.
Ce-i iadul de sub sceptrul ei de fier,
decât văzduh ce s-a-năcrit în bocitoare?
Și-atunci alege, vrei, nu vrei,
ori curva în dezmățul ei de ură,
ori pe Ninlil, cu norul la trăsură,
cu scrisu-i alb pe noaptea din Sumer.

***
A, nu știam
că mi-ești așa de-aproape,
Regină.
Vorbeam de unul singur
ca aburul de seară pentru ape.
Lăuta mea, cu strună de lumină!
Pe rotunjimi de cuib
se face primăvară,
ca aburul de seară
peste ape…

Cum să nu-mi vină să te chem,
să-ți lași palatul, satrapii și toți evlavioșii?
Hai, să ne pierdem
prin nourii de trestii cântătoare,
unde tristeților se scutură cocoșii
ca zurgălăi de aur peste noapte!

Și-apoi prin cetinile înnoptând
a cedru sfânt spre-mpărății de fag…
Au nu-i așa că ai să-mi strigi
că nimenea de la-nceput de lumi
ca mine nu ți-a fost mai drag?
Dar ca o creangă de gutui
ai să-nflorești din vârf de șoapte,
ca stinsul de polen,
din zurgălăi de aur, peste noapte…
Au nu-i așa că ai să-mi spui?
Desigur, că-n șoptiri.
Din șovăirea dintre-a fi, sau nu, ecou,
ca aburul ce sună peste ape,
când steaua-ți curioasă,
clipind din ochi,
se-apleacă peste hău.

Întreg văzduhul tău
am să-l îmbrac cu fir de imn din inul nou,
iar brațele-mi flămânde
te vor cuprinde-n cel mai mândru sari
ce a furat din pană de flamingo
culorile și basmul
tristeților
din început de luminânde.

NU-I PIATRA…

Tags

Attachment-1NU-I PIATRA…

Nu-i piatra, cu care se înalță
zidirea,
jertfa adusă pe propriul ei altar?
Au nu-i din neamul
regescului jăratic?
Cand piatra turbează
în mâini de fanatic,
curatul cu moarte îl spurcă
în nicio balanță
nu-i plusul
ce minus prin minus îl urcă

Dumuz,
craiul-păstor
al norilor cu miță noatenă
spre noi se coboară.
Talanga-n talangă…

Când fluierul ca fluier s-a ajuns,
din alun, sau din creangă,
prea sfânt îi este lemnul,
așa grăit-a Dumuz,
coborând din noapte-n
tâlcul de noi nepătruns.

Fluiere,
firul tău noaten,
despre ce i-o fi torsul plângând?
Că preasfânt ți-este lemnul,
cu moartea pre moarte călcând,
cu lumina din grâne cinând,
la ospățul ce nunta luminu-l,
cum spre noi profețea untdelemnul.

Te-mbrățișez Regină,
lumină
din propriul tau izvor,
tu care știi
văzduhurilor cinul
și chiar ursitul lor,
horaiță cu horaiță,
cu întuneric te-mbrățișez
și iarăși și iar cu lumină.
Taina-ți nu soarele
o are,
ci mugurul spus de opaiță.

Numai ce moare
poate să-nvie,
numai un cântec pierdut
se regăsește-n ecou.

(Aici nu se mai înțelege clar scrisul
tăbliței. Deslușim totuși finalul.)

……………………………………………………………..
…………………………………………………valul….
………………………………………………………………
……………………………………………………………….

Vezi,
tot e bună veșnicia la ceva,
că timp îți dă
să o cunoști până-n hotarul
de unde-ncepe-mpărăția
luminii regăsită în ecou
de fluierul din lemn, de fluierul de lut,
și-ti dă din timpul ei să o măsori
până se-nchide-ntr-un sărut,
așa cum peste Eufrat și peste noi
apune Craiul-Nou.

EU DE LA ZEII VOȘTRI…

Tags

, ,

maxresdefault

Eu de la zeii voștri,
ce bântuie
pe unde timpul cu hatul ne desparte,
am auzit dispreț din grai parșiv:
de trecere, de curgere, de moarte.

Cu tine-alături,
la fiecare tâlc mai vlăstărește-un vers:
Cu-n înflorit de cinci petale,
pe-un bob cât spaima de piper,
întregul univers
devine mai bogat cu încă-un cer.

Când mâna mea e cântec alei tale,
brățara ta mi-i dascăl. Aceeași nestemată
mereu altfel, de fiecare dată,
tot altor iscodiri
pe colț, pe rotunjime și pe muchii,
aceeași rază și-n atâtea firi…
De moare o lumină,
e doar o umbră celei ce-o să vină,
și-n locul ei, izvodul,
din fiecare scăpărat
întrupă o livadă-n nelumesc,
părelnic ispitit pe nestemată,
că mă întreb
în care veșnicie
ne-am mai iubit odată
și m-am întors acum
să-ți spun din nou că te iubesc?

Când cerurilor tale
luceafărul Nibiru se aprinde,
iar brațul meu ca apa te cuprinde,
cum să vorbești de trecere?
Cu tine-alături,
ce mândră-i moartea, jos, pe cer!
Nu-i aur nou în secere
spre lună plină?
De ce-am vorbi de trecere
când brațele-mi sunt pline
de lumină?

Și de n-ar fi nici curgere,
când ape peste ape ca leii tineri saltă,
ce-ar face Eufratul,
chiar veșnic, dar tot baltă?
De nu ne-ar curge-mbrățișați pe undă,
la ce folos lăuta fără strună,
un stup fără pârău de-albine,
sau tu fără de mine?

Sărmanii zei
adâncul lor nu știu-l,
că moartea e ca râul
ce își oglindă viul,
precum stihira ta pe coarde.
Spre a-și cânta lumina,
iubirea de nu arde
jertfirea cerii, cum o face lutul,
la ce folos
ți-ar fi ulciorul veșniciei,
de nu ai ști cum să o guști,
sorbindu-o cu timpul și sărutul?

CÂND ÎȚI DESFACI VĂZDUHUL…

Tags

oglindire

CÂND ÎȚI DESFACI VĂZDUHUL…

Când îți desfaci văzduhul
din copca de mărgean
și te alinți, cu noaptea
ce o lași să curgă-n freamăt lin,
precum un cântec umărului meu,
geloși cum să nu fie
întreaga-ți liotă de zei?
Parcă-i și văd scrâșnind,
verzui pe față, mestecând cucută,
când tu-ți desfaci văzduhul
din copca de mărgean,
cerșind, din alăută,
lumina vinului să-mi bei,
cu gustul podgorit al ei
amirosind a strugur pământean.

De ce îmi ceri
iubirea în spovadă,
când brațelor, tu ești pe rând
grădina cerului
și-a strunelor livadă?

Au nu auzi?
Precum o rază coarda e-n întins
și-i gata să se rumpă
de-atâta cântec strâns într-un boboc,
că pentru tine dinadins
văzduhul ți-l răsfrâng
precum o piatră scumpă
amarul ei,
până în miez de foc.
Geloși cum să nu fie
întreaga-ți liotă de zei,
când îți desfaci văzduhul
din copca de mărgean
pe umăru-mi flămând,
de pământean?

Deci, hai să repetăm de la-nceput,
dar înainte,
ce-ar fi să măsurăm cu veșnicia ta,
când îți desfaci văzduhul
din copca de mărgean,
câți ani lumină ține un sărut?

PENTRU NINLIL CÂND VA URCA ÎN STELĂ

Tags

,

EMBRACE-II- Austin
Foto: Embrace II, Austin

Când vei ajunge lângă prag de stelă,
Regină-a preacuratului văzduh,
ne-om despărți
luminile care ne-au ars
în vatră.

Tu-ți vei urca-n
oprire idolească în dantelă
înveșnicirea-n piatră,
alăturea de leul zburător,
iar eu, ca muritor,
voi căuta sărutul ce mi-ai dat,
în moartea fiecărui bob de grâu,
cu-ntregul tău văzduh despăturat
ca din povestea adormită-n scrin.

Oglinda veșniciei e pustiul.
La amândouă
drumul clepsidrei știu-l,
dar eu la tine altfel voi veni
numai cu-n cântec
ce spicul lui se va-ndoi
asemenea toiagului de beduin.

În lespede
vei împietri la despărțire
ceva
ce mie-mi pare a dispreț,
dar niciodată
n-ai să știi ce ai pierdut,
că eu de voi muri prin mii de vieți,
pe fiecare le-oi deschide
cu cheia primului sărut,
ce mi l-ai dat
pe lângă trecătorul Eufrat.

Cum aș putea
ca de iubirea ta să mă dezvăț?
Chiar mort fiind voi fi tot șugubăț
și fiecărei morți la treieriș,
în fața stelei tale,
în drumul meu de grâu,
o să m-opresc
și pe furiș
te-oi săruta pe focul buzei împietrit.
De ce, Ninlil, n-ai ascultat?
Vezi veșnicia cum te-a păcălit?
Au nu-i păcat
să stai în piatră când Nibiru-n ape
te va striga-n lumini pe Eufrat…
Au nu-i păcat Ninlil, Ninlil,
să-ți fiu atât de-aproape?

LEGĂMÂNTUL DINTRE SANHERIB ȘI NINLIL

Tags

, ,

8bd6096adbd7d2fa930236b7080b1fb2-Anita Kreituse

Foto: Anita-Kreituse

Să tâlhărești cu vorba
prin bâlci, dugheană, iarmaroc,
nu-i cel mai mare rău
al omenirii,
dar ca să minți că dragostei
i-ai tălmăcit lumina întru scris,
în veci n-or să ți-o ierte trandafirii,
nici Pasărea de Foc.

Îndrăgostiții nu au timp să scrie.
Mâinile lor
flămânde sunt îmbrățișării,
precum prin fire cântecul țesut
cu-alean albastru, născător al zării.
Nu pui pecetea primului cocor
pe imnul reavăn
al lutului de-april?

Regina mea, Ninlil,
văzduh ce-nduhă opala preacurată,
doar numai cei ce n-au iubit vreodată,
scriu de iubire
fără habar
și cu nerușinare.
Cum să îmbraci o înflorire de opală
cu-aceeași țoală
cu care-ai învelit catârul?

Cum ai putea
plutindei, aripa de flutur,
ce-abia trezitu-a-n minune macul,
să-i prinzi un petec de-mprumut
cu tocul sau cu acul?

Când marea și cu cerul se sărută,
nu scrii, ci cânți din alăută
nespusul lor sărut.

Să tâlhărești cu vorba
prin bâlci, dugheană, iarmaroc,
nu-i cel mai mare rău,
ci dacă-aș mâzgăli văzduhul tău
cu vorbă idioată!
Eu de iubire
nu am scris vreodată,
numai cu gândul te-am îmbrățișat,
de fiecare dată când tăceai
de sălcii mângâiată,
invidiate, ca și mine,
de bietul rege Eufrat.

Nu scrii și nu vorbești despre iubire
când inima ți-i crudă
ca nebunia chemărilor nibire,
cum numai florii vii,
fără învăț de dascăl,
i-i drag să mă audă.

Nu scrii și nu vorbești de vânt,
cu-atât mai mult
de dorul spus prin mângâieri,
ci lași lăuta amarului pământ
să-ți adumbrească
apriluri
amintind doar de dureri,
când mugurii încep să te citească.

Vin din cel sfânt
cer buzele să soarbă,
ca unele pe celelalte
în dor să le găsească,
chiar dacă-i întuneric.
Că niciodată nu le-a fost îngăduit
de ele să-amintească,
nici cepului,
nici doagei de bărdacă.
De vinul sfânt, iar nu cel în tigaie fiert,
nici celui Veșnic nu i-a fost îngăduit
să-i ia cuminecarea în deșert,
din roșul de sărut.

De foc nu scrie apa,
că nu degeaba pleoapa,
când vine visul, știe să se-nchidă,
ca focul nimeni să nu-l vază,
iar despre apă
nu scrii cu un tăciune.
De coapsa ei, prin unda străvezie,
numai lăuta știe
ispita să i-o cânte-n patru strune.

***
Pe străzile cetății din Nippur
arșița zilei
se legăna ca beată.
Am mers la templu,
cum nu obișnuiesc.
Ce-mi folosește piatra,
când mi-ești așa de vie,
ca mreana-n gârlă, vorbelor zvârlugă.
Veniseră
fiicele orzului, la rugă,
și ale grâului, să se închine.
În templu
era ca-n dumbrăvi de răcoare,
de parcă beduinele izvoare
ți s-ar fi închinat
înainte.

Mă simțeam așa de bine
și mă gândeam, la cine crezi,
de vorba-mi nu-ndrăznește ca să-ți spună?

Diseară,
când rătăci-vom prin livezi…

Deasupra peste Eufrat,
cum niciodată nu am reușit să-l cânt,
luceafărul Nibiru va încolți genunea grea
din care nimeni n-a băut.
Diseară,
Ninlil, vom face legământ.
În schimbul primului sărut
am să te iert
de toată veșnicia ta.

CELE ŞAPTE PUNCTE CARDINALE

Tags

, ,

1471909_424789420956502_1285798161_n

CELE ŞAPTE PUNCTE CARDINALE

Dacă-ai fi muritoare,
aş zice că norilor
le-ai trăit pe rând vieţile.
Mi-aş explica atunci
de unde-ţi vin tristeţile.

Dacă-ai fi muritoare,
te-ai înfiora de spaimă, de frică,
de ceţile,
când mă apropii prea mult
de cuiburile
puilor de rândunică
să le ascult
de unde-ţi vin tristeţile.

Dacă-ai fi muritoare,
ai şti fântânilor
unda tinereţilor.
Ţi-aş mângâia ulciorul
şi soarele lângă soare,
ca două răsărituri în smalţ.
Aş şti atunci cum aş putea
să mă înalţ
până-n adâncul tristeţilor
unde-mpietreşte duhul.

…dar tu eşti Regina
ce stăpâneşte văzduhul,
iar eu, cu struna şi lumina,
grădinărindu-mi roua,
ţi-s doar giuvaiergiu
ce-n bob, eternul tău
prin stih ţi-l face viu –
tezaur rar de frumuseţi!
Zvâcneşte dorul, mugurul tresaltă
iubirii. Acesta i-e tărâmul.
Când mâinii mele înfloreşti
văzduhuri albe-n mângâieri,
cum să nu-ţi beau
adâncile tristeţi,
ca-n luna mai salcâmul?

De mă săruţi în prag de lut,
cu veşnicia-ţi drumuită greu
de-a cer strunind spre vale,
doar numai pentru un sărut
am să-ţi promit
lăuta inimii cântând
întreaga-ţi noapte,
din toate cele şapte
strune cardinale.

ÎMPĂRŢIREA EUFRATULUI

Tags

,

sayings-digital-art-by-karin-kuhlmann-sayings-fine-art-prints-and-posters-for-sale-1341817787_b-karin kuhlman, fine art america

Foto: digital art by Karin Kuhlmann

Am împărţit Eufratul în două.

Mie
mi-ai dat jumătatea revărsării
asemeni privirilor tale
şi ale mării
din depărtarea tristă.

”Pentru zei, mi-ai spus,
nu există
curgere.
Izvorul lor
se ascunde mereu
în adâncul altui izvor.”

Şi ai luat partea de sus.

Sălciilor
le era seară,
dar noi stăteam,
pentru prima oară,
spate în spate,
fiecare cu tăbliţa lui de lut,
scriind
cui lângă cui, spin lângă spin,
şi-apoi câte-o ţepuşă de rază.

În cele din urmă, lăuta
mi s-a părut că oftează:
– Regină,
n-ar fi păcat
de-această noapte cu lună plină?
E-atâta cântec pe Eufrat,
că eu aş zice despre ape…

– Mai bine taci,
şi tu şi struna de lăută!
Şi vino mai aproape!

Tăcerea-i de aur
când doi se sărută…

ÎN TEMPLUL ŞI BORDEIUL LOR…

Tags

,

Wojtek-Siudmak-TuttArt@-17

Pe tot ce-s sigur,
şi n-am ispititor al îndoielii
să-mi închidă cartea,
pe tot ce-s sigur,
şi în ogradă şi în vatră,
e toată bogăţia-mi de nedelc,
de melc,
umbra vieţii mele – moartea.

Pe-a ta,
ţi-a dăltuit-o-n piatră
netotul,
crezând că focul vinului etern
cu izul din lumină,
poţi să-l măsori
de-a sfoara şi de-a cotul.

Lor, lasă-le Regină,
prin ceţuri de tămâi,
doar închinarea de obor,
încremenirea coapsei
şi-a sânilor ce-au tresărit sub daltă,
că li-i de ajuns statuia din Nippur,
din templul şi bordeiul lor.
Lumina mea,
cu-o veşnicie mai înaltă,
în braţe şi-n stihira mea rămâi,
duh de rubin neîntinat
de raza ce-nvecheşte cu târziul.
Mai vie decât viul,
ca jarul din a inimii căţuie,
tu nu auzi adânc şi depărtare
pe ţărmul vorbei frământând
albastrul miilor de ani,
dar fără cheie-n
aceeaşi întrebare?
Au te prefaci că nu ai şti
că dorul tău şi-a pârguit
luminile, când îi sărut
cireşile amare,
că lumea iar e-n început
ce doar prin noi şi-l suie
cu flăcările nopţii de april?

Ninlil,
livada mea ce o adună stupul,
grădină cântătoare de frumseţi,
când mângâi părul tău
şi trupul,
precum lumina adâncile-i tristeţi,
ia moartea mea,
ofrandă ce nu are preţ,
că alta n-am
nici în ogradă, nici într-al inimii coteţ.

De tu mi-o bei ca pe-un ulcior,
fără de moarte, dar cu tine-n braţe,
cum aş putea să spun
că-s muritor?

Stihira mea, cântat de mirodenii,
ia-mi moartea!
Poate-o fi bună de ceva.
Sărută-mă,
numai cu-n sfert din veşnicia ta,
că braele-mi de restul,
n-ai nici o grijă,
flămânde,
se vor descurca.