Când se dezbracă luna
prin sălcii, Eufratul,
primul născut
și craiul peste ape,
înmărmurit
e numai brațe și oglindă,
minunea-n cântec s-o cuprindă.

Și-atunci
cum să nu-mi fii aproape?
Ce dulce-i somnul din cucută,
când veșnicia ta o-mbrățișez
cu-nfiripatul ceții din lăută,
precum sariu-ți, nourul porfirii,
încopciază,
în ochi de șarpe păzitor,
umărul alb
prin transparențele stihirii.

”Mai toarnă-mi vin, îmi zici.
Din lutul tău să-mi fii ulcior,
tu, căpătâi
din cruda luminândă a iubirii,
sorbirii
trupului șoptindu-i
povești de foc răcoritor,
vârtej de noapte
când numai un sărut a fost întâi.

Suntem atât de-aproape!
Ce dacă
vechea veșnicie mi se pierde,
au nu-i sărutul născător
de alta și mai nouă?”
În Eufrat se scaldă trupul lunii,
când sălciile cântă
prin borangicul verde.
Nibiru o pândește,
de vecuire cum își zvântă
undirile ce le-au atins lăstunii
spre basmul celuilalt tărâm
al celor două cuiburi
ascunse sub dantela de salcâm.

Cred că așa a fost la început
când s-a născut lumina
din ne-nseratul,
primordial sărut.
E de acord Regina?
Dar ea-i zâmbi cu înțeles:
”De ce nu-ntrebi,
mai bine, Eufratul?”