De Crăciun
și palmierul de la colțul casei
e la fel de singur ca mine.

”Ce sunt arsurile de pe trunchi?”
îl întreb.

(Acasă-n Moldova
cum ninge prin sat!)

”Sunt urme de frunze,
săruturi de foc,
frunze ce-am fost și-au plecat.”

Ce-aș putea să-i răspund?
De-unde vorba de leac
să-i culeg, să i-o spun?

(Acasă-n Moldova,
ninge chiar și pe prund!)

După un timp.
Adusul aminte îl doare:
”Spune-mi și mie
ce-i aia ninsoare?
Ninge-mi asemeni
cum la voi se ninge-n Ajun.”

Greu nu ne-a fost să fim seară,
și pe mine m-ardeau săruturi de foc.

…se făcea că eram
pe partea cealaltă a lumii…
Florile dalbe, de-a fulgul se joc,
pe partea cealaltă a vremii și-a lumii,
pe luncă, pe gânduri, pe straie…

Am vrut ca să-i ning
înflorindu-mi toți merii Moldovei,
dar din ochi se topeau
florile dalbe pe-obraz șovăind
stropi rotunzi ca de ploaie…

”Singurătatea-i la fel
pe amândouă tărâmurile lumii”
a vrut să zică palmierul,
dar amândoi tăceam
izgoniți din același colind.