Sursa foto: igalis.wordpress.com

Când începeau să se rumenească
măgurile serii,
plecam către Tine, Doamne,
să-ți înflorim toți merii
de-a florile dalbe.

Spre miezul nopții
ne trimeteai din adâncuri de codri
moștoaderii, moșgheorghii,
moșionii, stejarii și fagii.
Prin vis, începeau să-i colinde
pe magii
ce văzuseră steaua,
cum sfânta carte ne zice,
și-au mers peste măgurice,
până au stat
pe prispa Fiului de Împărat.

Tot de la Tine
ne veneau copiii brazilor,
amirosind a cetină și ger,
să ne coboare
colindul din cer
cu glas de clopoțel
subțire-n borangic,
iar dimineața ne trezeam,
în colțul de odaie,
cu îngerul lor mic
cântând atât de verde
de steaua Sfintei Fecioare.

Și-acum îl văd
cum o ținea în vârful bradului
cu amândouă mâinile, până la cer,
peste toate comorile
ce le cunoscuseră doar magii și cheia.
O, neastâmpărate lumini
cum săltau pe fiecare crenguță,
iar unele de-atâtea leruri
ecou-și aplecau spre rod și altui ler…

O, Doamne, ce bogat erai pe vremea-aceea!