”Piatra de râu
nu poate fi mai mare
decât scânteia ei de amnar”
grăitu-a iubirea.

Apa
și-a întrebat șuvoirea sa:
”Cum oare
niciodată nu am gustat,
din cântecul de noapte al ei,
măcar un sâmbur de stea?”

În cele din urmă,
ca un cactus la vremi de soroc,
piatra spre apă-nflori
răspunsul făpturii de foc:

”Oare de ce lacrima
e jumătate apă,
jumătate sânge
și-atât de rotundă-n târziu?”