Parcă-am trăit arțarul, cândva-n străfundul lumii,
Că frunzele de flăcări dau inimii oglindă.
Când fiecare creangă ar vrea să Te cuprindă,
Nici zestrea de văzduhuri spre-a fi destulă nu mi-i.

Prea Te ascunzi de-o vreme, zici că așa e jocul.
Argintării de brumă, Tu îmi vorbești de nuntă.
Țeși bobului scânteia cu literă măruntă,
Tot amintind aripei să-și bea din moarte focul.

Când cerul și pământul vor arde înnoirii,
Nemistuitei Flăcări – din nou îmbrățișare!
Să fii pe-un jilț zaraful? Cum ai putea Tu oare
Să zornăiești păcate când se sărută mirii?

Purtatu-ai pe umeri, Iubireo, lumea toată,
Nici la sfârșitul lumii nu scapi de judecată?