Traversă cu traversă – ceas al singurătății!
Prin amiros de păcuri, ici colo romanița…
Pe-aici dădea spre lume peronul alteidății,
Cu halte și cantoane cum le-nopta penița.
Sub care gând fu gara-mi cu oameni și batiste?
A fost îndrăgostită de tace-n geamuri sparte,
Purtând polenuri negre din fum de ametiste
Când ea îmi rupse cerul, mergându-i mai departe?
De ce-mi vii azi cu ploaia pe necuprins de ape,
Când ars mi-a fost pământul, și grâul, și tabacul?
Și mi-a răspuns Iubirea: ”Te-am vrut și mai aproape,
Cum nu-nțelege firul cârpitului cu acul,
Că-n cruce buturugul, spre-a fi deplin traversă,
Se cere mării tale, torențial, aversă!”
