Mereu, furat de mine, nemulțumirea-mi treier,
Cuvântătorul aur să-l întocmesc merindă.
Vederea vrea să știe, dar ochiul nu e creier.
Sunt orbul Tău, Iubire, cerșind să Te cuprindă,
Dar nu cu-n văz ce stinge închipuiri vederii!
Nu gura-mi, ci livada îți strigă-n urmă: Vezi, de-i
Putea să-mi vindeci duhul, pe unde-amar ning merii
Năluca de aripă din lacrima Vitezdei.
Povara de țărână încerc să mi-o evapor,
S-ajung din strai de mlaștini stihar mai alb ca norii.
Descalț luminii umbra, când cerul Tău ca prapor
Dă chip de Voronețuri din sufletul culorii.
Resoarbe-mă ca marea, alături mi-ești, că glas m-a
Rostit Iubirii care din El bău aghiasma!