
După ce Părintele
a modelat pe om
din cântec și lut,
l-a-mbrățișat din toate cuvintele
pecetluindu-i fruntea
cu primul sărut.
De după-a cugetului
umbră și scoarță
apăru Neizbăvitul
pus pe harță:
”Au nu mi-ai dat pământul,
luceafărul albastru din hău
când alungatu-m-ai
de lângă tronul Tău?
De ce nu-Ți ții cuvântul
și mă furi pe ascuns
la cântar și tingire?
De ce-ți trebuia
din pumnul meu de argilă
să-i zidești omului
bagdadie și fire,
când puteai din nisip
să-i împietrești spinarea,
să-i pui la ham nu viermele,
ci marea?”
Dar nu i-a răspuns Dumnezeu,
ci tăcea,
tot tăcea și tăcea
precum în ghindă
răscrucile pădurii.
Luă un spic de grâu
ajuns în aurul peniței de condei,
trecut prin vămile cenușii
și omului i-a scris deasupra ușii:
”Din lutul tău va crește templul Meu!”
Apoi străfulgeră lumina semnăturii,
dar fără punct,
ci doar cu-o virgulă de stea
pe cerul de-adâncime nepătruns,
să o citească magii-n Betleem –
Fiul Fecioarei unde s-a ascuns!