INIMA NICIODATĂ N-A SCRIS

Tags

, ,

RoseSpikes

Inima Lui,
cum apele mării mi-au zis,
nu știa să scrie,
și totuși a scris
o singură dată,
și-atunci pe nisip.
Văzuse cum marea
își grăiește adânca veșnicie
cam cum arată la chip,
silabisindu-i zarea.

Inima Lui
nu știa să scrie
ca oamenii, ca piatra aruncată,
ca arătătorul
gata mereu să te-acuze.
El ducea degetul la buze,
și prin alte inimi
își continua zborul
dincolo de a cerului poartă.

Cărturarii
au prins-o
și i-au întins aripile pe lemn,
ca pe o hartă,
dar inima Lui
nimeni n-a reușit s-o citească
întreagă
și nici să-I înțeleagă
litera tălmăcită
de la un răsărit
până la ultimul cui.

Au zis trandafirii
privindu-I inima sus:
”Ne-ar trebui un nume
prin care-am putea s-o chemăm”.

Numitu-o-au pre ea
Marea Roșie,
iar coroana de spini
deasupra i-au pus.

OMUL CARE VEDE CU MÂINILE…

Tags

, ,

healing_of_the_blind_man- Brian Jekel
Foto: healing of the blind man by Brian Jeckel

Omul care vede cu mâinile,
mi-a zis:
”Lasă-mă,
să-ți mai citesc încă o dată
fața ta.

Cu vârful degetelor,
mi se pare
că am atins
o lacrimă uscată,
sau poate
un cântec de dragoste
din propria-i cenușă reaprinsă.

Se face seară,
mi-a spus iarăși.
Simt în aer mirosul de fum
al trenului pierdut.”

Și-a ridicat apoi
toiagul alb
și cu el
a dat semnul plecării.

Nu știam
că omul care citea cu mâinile,
ca un gropar, ca un profet,
era șeful gării
în care se vânduse
ultimul bilet.

JOC DE COPII

Tags

,

D21-scoaterea mortului din casa, Julius Zuber (1867-1918)
Pictura: Julius Zuber (1867-1918)

Ala, bala, portocala,
omul negru cu sucala.

Cine vrea din noi să-nceapă,
dă cocoșul peste groapă,

o voronă, și-n pănușă
scârțâitul de la ușă.

– Iar de sete ce-o să beu?
– Coada de la curcubeu.

Flacăra de pe comoară
pentru urdiniș de moară.

Haide, haide te grăbește,
luna-i nouă-n solz de pește!

Ala, balul, portocalul,
are flori la hamuri calul.

Nu vezi? Ochiul ți se-ncurcă,
s-a sfârșit bala din furcă.

Fugi! Întins de-a huța, huța,
cu căruța, cu căruța…

Noapte bună, drum de stea!

Ala,
bala,
portoca…

ULTIMA TĂBLIŢĂ DE LUT DIN NIPPUR

Tags

, ,

okeanos - preluat Poiematike

Aseară Ninlil,
a coborît de pe stela a patra
lăsându-şi blestemele grele
să i le care piatra
şi-n setea brațelor mele-a sărit:

”Domnul şi stăpânul cântărilor mele
ca fântânilor mi-a fost dor,
cum limpezimile lor,
când beau din genună
singurătăţi care dor,
precum izvorul primelor stele
lumina din lacrimi pe cer să şi-o spună.
Ia-mă în braţele tale
și du-mă prin codrul ce știu-l,
până-n străfundul lumii,
să nu ne prindă târziul
pe unde dorul se pierde,
prin ferigi și mușchi cu flacăra verde
mustind de miresme ce ard…

Noaptea pletelor,
întreagă,
am uns-o-n descântec de nard.
Ia-mă în brațe
și-mi spune de-o mie de ori
că mai mult ca lumina ți-s dragă,
cu încă-un sărut!”

”Tu,
a Sumerului primul văzduh și crăiasă,
dar mult mai frumoasă,
ca oglinda din care te bei,
cântec pur
ochilor mei,
lăudată să-ți fie cetatea Nippur!

Tu,
cu care iubirea în lume-ncepu,
a Sumerului primul văzduh și crăiasă,
fii brațelor mele mireasă.
Cămara de taină
miroase a cedru și pinii mă
strigă la șipot în zbucium
cu numele tău cununat într-un bucium.
Inimă,
trup de ceară-al luminii,
curată ca primul sărut,
fântânile tale de dor,
de azi înainte,
numele ei vor cânta în izvor…

……………………………………………………………………..
……………………………………………………………………..
………………………………..( Aici tăblița e
deteriorată foarte mult. Se pot descifra
numai câteva cuvinte.)……………………………
……………………………………………………………………….
……………………………………………………………………….
……………………………………………………………………….
……..niciodată……………………………………………….
……………………………………………………………………….
……………………………..dar Eufratul, prințul de
………………………………………………………….
……..tăciune…………………………………………………..
………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………..
Uite o pasăre, Ninlil!
Ca un clopoțel,
cu șoaptă de aur stropit,
cum n-am văzut niciodată,
zurgălău,
din două aripi sunând
culorile numelui tău!
…………………………………………………..
……………………………………………………
(Text neclar, ilizibil)………………
…………………………………………………….
…………………………………………………….
……………………………….de-a pururi.
……………………………………………………..
……………………………………………………..
doar noi………………………………………
……………………….cântecul lunii…….
………………………………………………………
………………………………………………………

***
Până astăzi, undeva prin Irak,
sau pe-o hartă de suflet, nu știu,
că dorul e dor,
nu ia apelor forma,
nici nu se predică,
trecătorul, prin colb și pustiu,
se-mpiedică
de vreo tăbliță
de-a lor –
povestea lui Ninlil, o zeiță,
și Sanherib, îndrăgostit tahigraf –
scrisă cu spinul iubirii,
cuneiforma,
cu focul pe lut
ce mai zvâcnește sub praf.

LANSARE DE CARTE

Tags

,

Poeste5A

Căutați-vă bine,
prin toate buzunarele,
sertarele,
sau pe unde și-a dus
Caragiale iapa;
atenție, nu cumva
cei de la parlament
să le fi tras cu apa.

Căutați
pe unde, când nimeni nu vă vede,
vă scărpinați!
Prin spatele pozelor,
vechile,
sau prin altă parte.
Trebuie să vă găsiți
! urechile !
Diseară-i lansare de carte!

Scotociți
prin chestii de alea, mai muierești,
întreabă-ți soacra din Urechești,
de n-au luat-o strechile!
Poate că urechile
cum ascultau pe sub ușă,
cineva a făcut clanț,
lăsându-le
în afara cetății Bizanț,
că toate-ale lumii-s deșarte,
dar diseară-i lansare de carte!

De n-ai s-asculți nicio vorbă,
sau te doare în paie
spre nord-vestul din cot,
și chiar de ai fi
politically, yes, cor-rectum,
nu fi netot,
că-ntodeauna capul ce-i plecat
urechile
dacă și le poartă domnește, ca straie,
sabia,
ori cât ar fi de-a dracului,
nu poate să-l taie,
gândindu-se cu frică
la urechile acului!

Morala deloc nu-i ciudată,
cum nu e nici brânza-n burechi:
Diseară-i lansare de carte!
Costum și cravată,
o singură gură și patru urechi!

SĂ FIE LUMINĂ

Tags

ochiulbeuluiaprilie2010

În piatră le-a scris
muritorilor legea.
Din vremuri domuze.

Au venit îndrăgostiții apoi,
fiii munților,
și i-au zis:
” Pentru aripi – buze,
în loc de cuvinte-
privirea.
Tu, care ești Iubirea,
deasupra de bine și rău,
au nu prin noi
pe lut ți-ai tors firul?
Cum ar putea,
cel ca și tine-ndrăgostit,
ca muritorul de rând să sfârșească?
Au nu e-n oglindă
întreg chipul tău?
Oare nu trandafirul,
așa cum e – ghimpe și cuie,
nu-ți este și ție cărare
ce tristețea și-o suie
asemenea nouă?
Cine-și ascunde,
dar uită să-și șteargă
stropul de rouă?
Au nu din genele tale a curs?
Tu nu-nțelegi? Tu, inimă iubindă,
n-ai unde să fugi din oglindă.
Sunt lacrima ta.
Eu ard ca și tine, fără de seară.
De ce-n orice noapte-mi vorbești
despre moarte?
Știu jocul de-a umbra,
cum să-i sar peste coardă.
Moartea nu poate să ardă
ca vulcanul
când palmierul și-l spune.
Ea-l trece
pe muritorul ce-i mândru de lanțuri
cu-același leagăn,
din patru scânduri de brad sau pădureț,
dar cel îndrăgostit
chiar și pe tine te poartă
ca pe-un odor de mare preț,
cu cele patru strune.”

Și le-a răspuns Iubirea:
”Buze v-am dat, presusul de aripă,
nu vi-i de-ajuns,
când cel ce iubește
vecia și-o soarbe din clipă?

Fiți unul din altul grădină!
Cu buze, asemeni ca voi,
inimii mele,
‘nainte de soare și stele,
dintru adâncul înalt i-am grăit:
Inimă,
azi sunt îndrăgostit,
fă-te lumină!”

CÂNTECUL LACRIMII

Tags

,

o-lacrima-de-dor-2_ae01a2fd26dada

”De unde vii,
sora cea mică a focului,
tu care știi
roua din jar s-o descui?

Lutul tânăr,
de ce totdeauna e scris
cu-al tradafirului cui?

Lacrimă,
rodire de cer și pustie,
tu nu ai fost niciodată,
cu apele noastre, ale locului,
rubedenie.

Din care denie,
fără de clopot, fără de toacă
ai făcut calea întoarsă?
Punte tărâmului,
când o să-nceapă
nunta salcâmului
cu noaptea pe creangă netoarsă?

De ce-ai îmbrăcat
apelor haina?
Norului –
taina
adâncă a dorului,
cum nimeni n-a văzut în Sumer,
suspin colorat arcuindu-se-n cer?…”

”Sanherib,
ai terminat de pe strună
întreaga-ți cântare pelină?”

”Regină,
tu ești cu mult mai frumoasă
decât toată-nflorirea
păcatului,
precum peste ape
ispitele lunii.

Eu am cântat Eufratului,
dar pentru tine,
buzele noastre au cântecul lor
din tăcerea înaltă a strunii
atinsă de dor.”

SĂRUT EUFRATIC

Tags

,

1414_13674_19-sursa foto Google images -foto G.Corneille

Tristețile cui
prin codrii inimii mele,
nelămurit,
ca o ceață pe ape,
încep să mă doară
ca ascunsul de taină sub pleoape?

În fiecare seară,
cu un cântec în plus,
îmi ești mai aproape.

Mugur din coasta de ram,
de ce n-ai rămas
dorul luminii spre floare?

Ochii tăi, încă mai poartă
tristețea ce-adâncului doare,
până-n rărunchii de piatră ai lunii
și-ai singurătăților.

Pentru noi zboară lăstunii,
cu semnătura întoarsă în stea
după care punct nu se pune.

Pe strune
livada te-mbracă-n răcoare.
Fragii sălbatici se-ascund
pe unde știmele nopții pătrund
blestemul să-l ferice-n ghimp.
Tu știi veșnicia ce este,
dar buzele mele
au meșteșug s-o culeagă de timp,
când peste Eufrat, din părut,
se face liniște
ca la primul sărut.

Luceafărul Nibiru
își macină seara…
Se-aude doar moara.
Oare ce-o vrea să spună,
când eu te dezmierd
din strună în strună?
Cum aș putea să te pierd
când atât de dragă îmi ești?

Roată de apă, roată de lut,
ia-mi timpul și minte-l sărut cu sărut!
Știi că fără de frupt,
nimic nu a fost la-nceput
când haosul greu se urni spre cuvinte?

Apa și-aduce aminte
de-ale tale văzduhuri,
gândite, pe valea genunii, cu norii.
Roata morii…
dar alta-i ce-o macină-n pântec –
bobul ce-i scapă în cântec.
E zburătorul de moarte,
fluturul verde
din pilda borangicului
ce somnu-și zbură peste râu.

Dă-mi mâna,
Regină și stăpâna
spicului
din stema de grâu!

…tristețile cui
prin dumbrăvirea de cedru?
Numai tu
cunoști să le-apui,
iar eu – tălmăcitorul iubirii
pe tăblița de lut.

Lacrima-i toarsă
de cui.

Apoi arsă.

Veșnicia,
spre-a-și zămisli aripa,
coboară în lut,
ca s-o cuprindă
clipa
în toate genunile ei,
cum numai Eufratul
e-n stare să le-aprindă
printr-un singur sărut.

VOM FI LUNĂ PLINĂ DIN NOU

Tags

,

luna-llena1

Se face seară în Sumer,
ca din fior păcatul,
iar din migdalul lui
răcoare ne-ncepută.

Am trimis Eufratul,
Regină,
să-ți aducă luna
de prin dumbrăvi de palmier,
când apele mării
pe primul născut din luceferi sărută.

Prin poiana fără de stele
va fi doar luna ta plină,
rămâi brațelor mele,
Regină!

Ai grijă de cântecul rar,
subțire-n safir și-n opale
ca pânza de fluture!
Ai grijă
să nu se scuture
colbul de aur, pulberea fină
a tristeților tale,
fără-ntuneric de vină.

Pe umărul meu,
visul ți-l simt în suflare,
ca o pală de suflet ce doare
legănându-și primele șoapte.

Eufratul s-a dus după lună…

În părul tău
se face tot mai noapte.
Cum stăm îmbrățișați amândoi,
parcă unul din altul răsare!

Sărută-mă, Regină!
Suntem numai noi,
cum luncă n-am fost niciodată.

Eufratul e-atât de departe…

Cine știe de-o fi să se-ntoarcă?!

Dar dacă,
prin vreun târg, undeva, răsăritu-a vândut
să-și cumpere şi el,
asemenea mie, lăută?
Aș zice,
pân’atunci fii luna mea plină,
sărut izvorând din sărut…

Iar dacă va fi să-ți aducă
răsăritu-napoi,
căutat din ecou în ecou,
o să ne cerem scuze c-am început
fără el
și vom fi lună plină din nou.

OARE CE-O FI VISÂND ALĂUTA?

Tags

s560x316_Libelula_intr-un_tunel_de_vant_1

La Eufrat, printre sălcii,
luna
și-a dezvelit sânii
să se scalde.

Migdalul,
ca prin sită privind,
a-nceput să-nflorească
minuni
până-n neclar de ispită
jucată și-n fulg și-n smaralde.

O libelulă-i desenează
rotundului de lună
cireașa amară,
nepârguită.

Prin trestii vântul
cântecului începe
să-i doară,
că-i numai suflare,
iar din lut nimic nu i-e tors.

Libelula s-a-ntors.
E numai aripi acum,
mai subțiri
decât spusul de fum
al știubeului.

Al cui o fi duhul,
că lutul i-a rămas nespovedit?

În loc de lăută,
mâinile noastre
pe furiș se sărută.

Întreb ochii tăi:
Cântecul
o fi fost mai înaintea lor,
de ți-a lăsat
adâncul fântânii,
din el să te bea ochiul meu
tot mereu însetat?
Mângâierile mâinii
sunt noaptea lor sfântă
când stelele cântă.

Departe,
parcă din dorul de moarte,
aud Eufratul
ca un plâns de prisacă…

Mâinile noastre iarăși se joacă.
Nu-i așa Ninlil,
că-i bine să-ți fie
năstrușnică mâna-copil?

Oare ce-o fi visând
alături de noi alăuta?
Prin somn,
din când în când,
se-aude-atât de greu,
din toate stihirile ei
suspinând…