CREDINȚĂ DE MI-AI DA…

Tags

00000001

Credință de mi-ai da
cât este bobul de nisip,
dar încă-un pic,
asemăna-m-aș viermelui de borangic.

Nu ar fi nimeni să m-audă,
cu Tine
ce am pus la cale-n crisalidă,
cu ușa zăvorâtă la altar,
vecin cu-n clopot negru de agudă.

N-aș zice muntelui
să-și ia de gât
și să-și trântească marea
de pământ,
ci dimpotrivă mării i-aș cerși
prin frigul nopții să-Ți strecoare,
până la mreaja mea de borangic,
ziorul revederii și cărarea.

Cum aș putea credință ca să-ți cer?
Ursita dunei, soarta de pustiu,
cămilei-i este scrisă pe cocoașă,
așa cum nopții,
îi cunoaște
ascunsa cheie
untdelemnul.

Trei nopți Ți-ai tălmăcit aripa,
ca mine-n paraclisul de gogoașă,
de-aceea îți cerșesc
un împrumut de taină ca să scriu
despre pecetea ce-a-nflorit-o lemnul.

De ce mă-ntrebi de cred?
Și-a treia oară?!
Tu care ești Iubirea,
nu știi că Te iubesc
chiar dincolo de moarte?

Am pus la cină
tot ce-am găsit prin inima-mi săracă
merinde mai aleasă.
Nu trece mai departe!
Intră,
gustând din vinul de pe masă
și frânge-mi tot frământul, prima oară,
în pâine dătătoare de lumină.

Pe-afară,
ziua se pleacă
și se face seară…

INIMA SOARELUI

Tags

,

curcubeu - 1

Ca să fie liber
chiar şi-n alesul culorilor
și întru toate integru,
într-o zi
soarele s-a gândit:
”Ce-ar fi
să mă îmbrac în negru?”

Dar inima-soarelui
a văzut doi tineri
luminându-se
la prima sărutare.

Răsăritul răsărea-n răsărit,
ca unda ce lumina și-o fură.

”Fiul meu,
grăitu-a inima-de-soare,
încearcă acest curcubeu
de sărbătoare,
să vedem dacă inima lor
îți este și ție
pe măsură!

VIERMELE NEADORMIT

Tags

,

109749943_wwwtuttartpitturasculturapoesiamusica__40_

Va fi ca atunci
când nu te mai saturi de moarte
de pe buzele
celui mai drag decât dorul.

Spațiul se resoarbe
în propriul lui cântec,
precum scrisul pe apă.
Ce nevoie de el,
când nici aproape
și nici departe
n-or mai fi?

Şi iar ca atunci
când nu te mai saturi de moarte,
iubirea-ţi va da
tot cerul să-l bei,
ca pe-un vin al pământului nou,
de pe buzele ei.

Timpul se va retrage.
Cine-ar fi prost să numere,
când poate culege?
Dacă în locul lui
ni se va da rodirea de aripi,
cine din voi ar alege
cârja amară și ghimpul?
Timpul
cu belciuge și chingă,
ca scrierea pe vânt
o să se stingă.

Va fi îmbrățișarea tuturor
ca la-nceput
când din primul fior,
luminii i s-a spus să fie
izvodul primului sărut.

Iubirea întru toate Iubire –
coroană și Domn!
Va întreba Fiul,
ca dintr-un greu
suspin:
” Îmbrăcat în negru,
e totuși viermele fără de somn,
al marelui chin.
Poate Dumnezeu
cu-n vierme să fie vecin?”

Toate ceasloavele s-au închis
și nu e buche rămasă zăloagă
să toarcă-un crâmpei din firidă.

Cel cu ochi mereu de-ndrăgostit
privește la viermele neadormit
cum în altarul lui de crisalidă
mătasea de flutur și-o cântă.
Viermele marelui chin
se roagă.
Dumnezeu cu primul lui cântec
din nou e vecin!

Iubirea-i tot iubire!
Ea nu-i dăscălita din pagini de școală,
cu inimioare
și roză lângă roză.
Iubirea-i viermele neadormit!
Voi n-ați văzut, pentru zvâcnit
se micșorează inima-n chenoză?
Că veșnicia nu e veșnică suflare,
ci răsuflare,
și toate,
timp și spații,
or să se scuture,
doar viermele neadormit
pe brațul Lui de judecată,
va fi pecetea de lumină,
ca fluture,
când toate-n toate s-or întoarce,
prin inima-I deschisă ca de Tată.

Doar prin chenoză,
Iubirea se întoarce
la prima ei Grădină.

INIMA NICIODATĂ N-A SCRIS

Tags

, ,

RoseSpikes

Inima Lui,
cum apele mării mi-au zis,
nu știa să scrie,
și totuși a scris
o singură dată,
și-atunci pe nisip.
Văzuse cum marea
își grăiește adânca veșnicie
cam cum arată la chip,
silabisindu-i zarea.

Inima Lui
nu știa să scrie
ca oamenii, ca piatra aruncată,
ca arătătorul
gata mereu să te-acuze.
El ducea degetul la buze,
și prin alte inimi
își continua zborul
dincolo de a cerului poartă.

Cărturarii
au prins-o
și i-au întins aripile pe lemn,
ca pe o hartă,
dar inima Lui
nimeni n-a reușit s-o citească
întreagă
și nici să-I înțeleagă
litera tălmăcită
de la un răsărit
până la ultimul cui.

Au zis trandafirii
privindu-I inima sus:
”Ne-ar trebui un nume
prin care-am putea s-o chemăm”.

Numitu-o-au pre ea
Marea Roșie,
iar coroana de spini
deasupra i-au pus.

OMUL CARE VEDE CU MÂINILE…

Tags

, ,

healing_of_the_blind_man- Brian Jekel
Foto: healing of the blind man by Brian Jeckel

Omul care vede cu mâinile,
mi-a zis:
”Lasă-mă,
să-ți mai citesc încă o dată
fața ta.

Cu vârful degetelor,
mi se pare
că am atins
o lacrimă uscată,
sau poate
un cântec de dragoste
din propria-i cenușă reaprinsă.

Se face seară,
mi-a spus iarăși.
Simt în aer mirosul de fum
al trenului pierdut.”

Și-a ridicat apoi
toiagul alb
și cu el
a dat semnul plecării.

Nu știam
că omul care citea cu mâinile,
ca un gropar, ca un profet,
era șeful gării
în care se vânduse
ultimul bilet.

JOC DE COPII

Tags

,

D21-scoaterea mortului din casa, Julius Zuber (1867-1918)
Pictura: Julius Zuber (1867-1918)

Ala, bala, portocala,
omul negru cu sucala.

Cine vrea din noi să-nceapă,
dă cocoșul peste groapă,

o voronă, și-n pănușă
scârțâitul de la ușă.

– Iar de sete ce-o să beu?
– Coada de la curcubeu.

Flacăra de pe comoară
pentru urdiniș de moară.

Haide, haide te grăbește,
luna-i nouă-n solz de pește!

Ala, balul, portocalul,
are flori la hamuri calul.

Nu vezi? Ochiul ți se-ncurcă,
s-a sfârșit bala din furcă.

Fugi! Întins de-a huța, huța,
cu căruța, cu căruța…

Noapte bună, drum de stea!

Ala,
bala,
portoca…

ULTIMA TĂBLIŢĂ DE LUT DIN NIPPUR

Tags

, ,

okeanos - preluat Poiematike

Aseară Ninlil,
a coborît de pe stela a patra
lăsându-şi blestemele grele
să i le care piatra
şi-n setea brațelor mele-a sărit:

”Domnul şi stăpânul cântărilor mele
ca fântânilor mi-a fost dor,
cum limpezimile lor,
când beau din genună
singurătăţi care dor,
precum izvorul primelor stele
lumina din lacrimi pe cer să şi-o spună.
Ia-mă în braţele tale
și du-mă prin codrul ce știu-l,
până-n străfundul lumii,
să nu ne prindă târziul
pe unde dorul se pierde,
prin ferigi și mușchi cu flacăra verde
mustind de miresme ce ard…

Noaptea pletelor,
întreagă,
am uns-o-n descântec de nard.
Ia-mă în brațe
și-mi spune de-o mie de ori
că mai mult ca lumina ți-s dragă,
cu încă-un sărut!”

”Tu,
a Sumerului primul văzduh și crăiasă,
dar mult mai frumoasă,
ca oglinda din care te bei,
cântec pur
ochilor mei,
lăudată să-ți fie cetatea Nippur!

Tu,
cu care iubirea în lume-ncepu,
a Sumerului primul văzduh și crăiasă,
fii brațelor mele mireasă.
Cămara de taină
miroase a cedru și pinii mă
strigă la șipot în zbucium
cu numele tău cununat într-un bucium.
Inimă,
trup de ceară-al luminii,
curată ca primul sărut,
fântânile tale de dor,
de azi înainte,
numele ei vor cânta în izvor…

……………………………………………………………………..
……………………………………………………………………..
………………………………..( Aici tăblița e
deteriorată foarte mult. Se pot descifra
numai câteva cuvinte.)……………………………
……………………………………………………………………….
……………………………………………………………………….
……………………………………………………………………….
……..niciodată……………………………………………….
……………………………………………………………………….
……………………………..dar Eufratul, prințul de
………………………………………………………….
……..tăciune…………………………………………………..
………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………..
Uite o pasăre, Ninlil!
Ca un clopoțel,
cu șoaptă de aur stropit,
cum n-am văzut niciodată,
zurgălău,
din două aripi sunând
culorile numelui tău!
…………………………………………………..
……………………………………………………
(Text neclar, ilizibil)………………
…………………………………………………….
…………………………………………………….
……………………………….de-a pururi.
……………………………………………………..
……………………………………………………..
doar noi………………………………………
……………………….cântecul lunii…….
………………………………………………………
………………………………………………………

***
Până astăzi, undeva prin Irak,
sau pe-o hartă de suflet, nu știu,
că dorul e dor,
nu ia apelor forma,
nici nu se predică,
trecătorul, prin colb și pustiu,
se-mpiedică
de vreo tăbliță
de-a lor –
povestea lui Ninlil, o zeiță,
și Sanherib, îndrăgostit tahigraf –
scrisă cu spinul iubirii,
cuneiforma,
cu focul pe lut
ce mai zvâcnește sub praf.

LANSARE DE CARTE

Tags

,

Poeste5A

Căutați-vă bine,
prin toate buzunarele,
sertarele,
sau pe unde și-a dus
Caragiale iapa;
atenție, nu cumva
cei de la parlament
să le fi tras cu apa.

Căutați
pe unde, când nimeni nu vă vede,
vă scărpinați!
Prin spatele pozelor,
vechile,
sau prin altă parte.
Trebuie să vă găsiți
! urechile !
Diseară-i lansare de carte!

Scotociți
prin chestii de alea, mai muierești,
întreabă-ți soacra din Urechești,
de n-au luat-o strechile!
Poate că urechile
cum ascultau pe sub ușă,
cineva a făcut clanț,
lăsându-le
în afara cetății Bizanț,
că toate-ale lumii-s deșarte,
dar diseară-i lansare de carte!

De n-ai s-asculți nicio vorbă,
sau te doare în paie
spre nord-vestul din cot,
și chiar de ai fi
politically, yes, cor-rectum,
nu fi netot,
că-ntodeauna capul ce-i plecat
urechile
dacă și le poartă domnește, ca straie,
sabia,
ori cât ar fi de-a dracului,
nu poate să-l taie,
gândindu-se cu frică
la urechile acului!

Morala deloc nu-i ciudată,
cum nu e nici brânza-n burechi:
Diseară-i lansare de carte!
Costum și cravată,
o singură gură și patru urechi!

SĂ FIE LUMINĂ

Tags

ochiulbeuluiaprilie2010

În piatră le-a scris
muritorilor legea.
Din vremuri domuze.

Au venit îndrăgostiții apoi,
fiii munților,
și i-au zis:
” Pentru aripi – buze,
în loc de cuvinte-
privirea.
Tu, care ești Iubirea,
deasupra de bine și rău,
au nu prin noi
pe lut ți-ai tors firul?
Cum ar putea,
cel ca și tine-ndrăgostit,
ca muritorul de rând să sfârșească?
Au nu e-n oglindă
întreg chipul tău?
Oare nu trandafirul,
așa cum e – ghimpe și cuie,
nu-ți este și ție cărare
ce tristețea și-o suie
asemenea nouă?
Cine-și ascunde,
dar uită să-și șteargă
stropul de rouă?
Au nu din genele tale a curs?
Tu nu-nțelegi? Tu, inimă iubindă,
n-ai unde să fugi din oglindă.
Sunt lacrima ta.
Eu ard ca și tine, fără de seară.
De ce-n orice noapte-mi vorbești
despre moarte?
Știu jocul de-a umbra,
cum să-i sar peste coardă.
Moartea nu poate să ardă
ca vulcanul
când palmierul și-l spune.
Ea-l trece
pe muritorul ce-i mândru de lanțuri
cu-același leagăn,
din patru scânduri de brad sau pădureț,
dar cel îndrăgostit
chiar și pe tine te poartă
ca pe-un odor de mare preț,
cu cele patru strune.”

Și le-a răspuns Iubirea:
”Buze v-am dat, presusul de aripă,
nu vi-i de-ajuns,
când cel ce iubește
vecia și-o soarbe din clipă?

Fiți unul din altul grădină!
Cu buze, asemeni ca voi,
inimii mele,
‘nainte de soare și stele,
dintru adâncul înalt i-am grăit:
Inimă,
azi sunt îndrăgostit,
fă-te lumină!”

CÂNTECUL LACRIMII

Tags

,

o-lacrima-de-dor-2_ae01a2fd26dada

”De unde vii,
sora cea mică a focului,
tu care știi
roua din jar s-o descui?

Lutul tânăr,
de ce totdeauna e scris
cu-al tradafirului cui?

Lacrimă,
rodire de cer și pustie,
tu nu ai fost niciodată,
cu apele noastre, ale locului,
rubedenie.

Din care denie,
fără de clopot, fără de toacă
ai făcut calea întoarsă?
Punte tărâmului,
când o să-nceapă
nunta salcâmului
cu noaptea pe creangă netoarsă?

De ce-ai îmbrăcat
apelor haina?
Norului –
taina
adâncă a dorului,
cum nimeni n-a văzut în Sumer,
suspin colorat arcuindu-se-n cer?…”

”Sanherib,
ai terminat de pe strună
întreaga-ți cântare pelină?”

”Regină,
tu ești cu mult mai frumoasă
decât toată-nflorirea
păcatului,
precum peste ape
ispitele lunii.

Eu am cântat Eufratului,
dar pentru tine,
buzele noastre au cântecul lor
din tăcerea înaltă a strunii
atinsă de dor.”