Ca să fie liber
chiar şi-n alesul culorilor
și întru toate integru,
într-o zi
soarele s-a gândit:
”Ce-ar fi
să mă îmbrac în negru?”
Dar inima-soarelui
a văzut doi tineri
luminându-se
la prima sărutare.
Răsăritul răsărea-n răsărit,
ca unda ce lumina și-o fură.
”Fiul meu,
grăitu-a inima-de-soare,
încearcă acest curcubeu
de sărbătoare,
să vedem dacă inima lor
îți este și ție
pe măsură!
Asa se “mantuiesc” si laleaua si curcubeul… redandu-le, prin vers, frumosul lor rost dintru-nceput… 🙂
La asta mă gândeam și eu. După experiența cu lalelele lui Luigi Ionescu. am reușit totuși să pun în mâna Maicii Domnului laleaua mântuită, m-am gândit la ”curcubeu” pe care ni-l furaseră homotextualii, ca să fiu politically corectum, și i l-am dat soarelui ca măsură a dragostei, cum bine observai Anca, în alt comentariu…