Micro poiene 4

Tags

1896730_705710362879956_2021027552209525716_n- photo by Marko Reed...

Foto: by Marko Reed

Ce spaţiu o fi
de târziu? Ciocârlia
coboară din cer…

*
Ceartă îngerul
ce văzu mama şi-uită
să îngenunche

*
Maica se roagă…
Teiul înflorind fură
rugăciunile

*
Lacuri, prin mine
adorm oglindind vegheri!
Adânci de taină

*
Şi florile au
pridvor… Luna-bunică
urcă treptele.

*
Privighetoarea
trezeşte codrii… Din nou –
catapeteasmă!

NUMAI DRUMUL

Tags

,

362x253-images-stories-peisaje-caile-domnului

Numai Drumul
ne naște vederii.
Nu cerul, nu marea
la ora de zbucium.

El nu e cărarea
pe care chiar orbul
cu bățul lui alb
o dojenește
că a pierdut
și pe eidon și cheia
când mlada se rupse
din bucium.

Iubirea e Drumul.

Cel ce iubește
cunoaşte
că flacăra ei
nu are de-a face
cu scrumul,
că Drumul nu-i carne,
pământ
cu vis spulberat
din cenușă.

Iubirea îți bate la ușă
cu-aripa de foc
a Duhului Sfânt,
nevăzuta,
ca o adiere de vânt
luminând
cu mireasmă de tei.

PÂNZA DE CORINT

Tags

,

878-1472-thickbox

Drumurile
ca oamenii răsar,
din foc și iubire,
precum luceafărul
din propriul lui hău.

Nici unul dintre ele
nu s-a născut să fie rău,
pentru că toate trec
prin, sau pe lângă Damasc.

”Mi-ai luat numele,
mi-ai răpit vederea,
mi-ai spulberat cenușa
în care am ars…
Chiar marea se-aude până în Tars,
cu zdreanţa-n ecou:
ochiul nou, ochiul nou, ochiul nou…”

La Poarta Ochiului
în Damasc,
drumul țesătorului,
stă la coadă cu alte drumuri,
precum bunăoară depărtatele,
cărora norul le
deschide poarta de-argint.
Toate așteaptă la vamă
ale Damascului cuvinte
și sentința.
Rosti cel dintre drumuri, damaschinul:
”De astăzi înainte,
țesătorule,
chiar numele iubirii-o să se schimbe
în ”pânză-de-Corint”
pentru corăbii,
zărilor mirese,
cu preţul mult mai mare
decât îl cere crinul,
speranța,
chiar credința,
oricât ar fi puterea ei de renumită,
că numai inima îndrăgostită
cunoaște firul focului să-l țese
în pânză-de-Corint,
lumină din Lumină.

SPOVEDIȚI-VĂ OCHIUL

Tags

,

lRgCnvd_PG4Inrg7tlxrpUqRb6vqALpMo6LlzlkmLa7i2tmGXzpb2A==

Voi, cei tari în cerbice,
și cu pârloagă
în loc de ureche,
n-ați auzit din scriptura cea veche,
nici măcar
o simplă suflare de codru
cum tristețea i-o fâșâie
cu verde amar:

”Să nu călcați niciodată
pe iarbă
ca nu cumva întorcându-se
fiara spre voi
să vă sfâșie!”

Adevăr din adevăr zic vouă:
Călcați pe iarbă
până la stropul de rouă
ce-l cântărește cu spaimă
pleoapa!

Voi, cei tari în cerbice,
dar cu urechea oarbă,
călcați cu iarba pre iarbă
până când ochiul vostru va uita
ispita celui rău,
îmbrăcată-n lumină și goală,
din care băură
târziul și cerbii.

Spovediți-vă ochiul,
că genele voastre
scrise au fost cu neagra cerneală
a ierbii.

Tags

index-roua 1

Micro poiene

Taina cea din veac,
melcule, o ştii? Pe drum
ce-asculţi gândind?

*
L-au dus la groapă
şi mama… Lacrimile –
sat fără de Paşti!

*
În lac nevedem
Chipul… apoi îl pierdem
prin trestii rupte.

*
Mamă, Dumnezeu
a-nvăţat omeneşte
pronunţându-te?

*
În ochii mamei –
prima floare a-nvierii
tăinuie rouă.

*
Zâmbeşte mama!
Betleem în privire
aduse pruncul…

FATĂ MÂNDRĂ CU CASÂNCĂ…

Tags

, ,

Rasinari-1907-Port-Popular

– Fată mândră cu casâncă
pân’ la cer mai este încă?

– Patru brazi, și-n vârf năframă!
Cumva știi umbra cum cheamă?

– Dulce cheamă, dar mi-i frică.
– Treci atunci pe sub ulcică,

iar de întâlnești sobolul,
nu uita să-i dai obolul.

– Fată mândră cu casâncă,
dacă-mi iese-n cale-o trâncă?

– Să nu-i calci velințele,
c-o să-ți fure mințile!

…dar de simți c-aripa iaptă,
bea din drum, dar mai așteaptă!

ACATIST SUB CREANGĂ DE PIN

Tags

, ,

i-posti-imperdibili-3

La ce mi-ar mai folosi
numele
când nimeni prin el nu mă strigă?

Pinule,
nu vrei o tristețe în plus?
Singurătăților rigă
căror din ele m-ai spus?
Ecoul,
trecut de zănoagă,
ar vrea să se-ntoarcă
precum steaua
ce-și bea din fântână
amarul, de parcă
blestemul de aur
și-ar dori prin sărut să-și culeagă.

Zburătoarea
cu aripi albastre
îți bate de-aseară în lemn.
Ce fel de morse îți scrie,
mărunte
în semn,
cu numele meu pentru punte,
cea albă, tăcândă, din scânduri?
Pentru ce,
în noaptea fără de untdelemn,
te îngânduri?

Ia numele meu, cât mai este.
De poveste,
iar te-ndoiești că a fost?
Scrie-l pe albul răscrucii –
odihnă
cărărilor
ce prin el s-au tot dus!

Tu, care porți
lacrima lui Dumnezeu,
spune părintelui vânt
să mă înșoapte prin cetini,
pe unde doar pinul
își curge aminul…

Și urcă,
frate de sânge, și umbră,
și plâns de vioară,
în genunchi, peste piatră,
fă-te cărare singurătăților,
dar urcă mereu,
du-o
mai dincolo de sus,
pe unde lumina
în inima ei se scoboară.

Oare cântecul meu
ar putea să-ți fie povară
c-o simplă tristețe în plus?

BUTOIUL LUI DIOGENE

Tags

,

Bastein-Lepage_Diogenes[1]

”In vino veritas’’, desigur
că nu se referea la must,
ci la ispita rubinie.

De-un filosof în tomul greu se scrie,
de Diogene din Sinop,
cinic,
dar subțirel la gust,
îl judeca pe veritas
la bani mărunți, stihinic,
până la ultimul lui strop
care te face cleampă.

Adesea în amiaza mare,
zic unii care-n bârfă se întrec,
că filosoful nostru grec
umbla bălăngănindu-se cu-o lampă
să nu-l atingă, dănțuindu-i pomul.
Oricât de cinic ar fi fost,
nu-i mirosea degeaba gura-a usturoi,
că el cu felinarul
nu căuta pe-oricine
din gloată și prostime, ci doar omul
cu care judecase-o noapte-ntreagă
nefericitul de butoi
în care se trezise cu chirie.

Iar tizul lui,
alt Diogene, din Laerte,
ca să calmeze-n scrisul lui războiul,
s-a cam făcut că plouă și nu știe
prea mult despre povestea cu butoiul,
lăsându-ne parabole incerte.

Morala-i cu mătasă și brocart,
precum a Evei ce-a pățit cu mărul.
Bine s-a zis că-n vino veritas
se-ascunde adevărul,
dar țineți minte
că apoi,
nu adevărul va umbla cu capul spart,
așa cum vi se predică-n cuvinte,
ci numai chiriașul din butoi.

NUNTA FIULUI DE ÎMPĂRAT

Tags

, ,

hqdefault

M-a întrebat magnolia:
“Rugina cât te-a ros,
molia
cu aripa de fluture
şi colțul celui rău?”

Cât oare-am mai rămas
din chipul Tău?
Pe sticla afumată
au cui îi seamăn?

Către Emaus,
cu întrebările sunt geamăn,
iar vocea Ta, n-o recunosc,
străină,
tristeți închipuindu-și borangicul.
Ca orbul Te presimt cu heruvicul,
când chipul Tău l-atinge în ciorchină.

Mireasa plânge lângă Fiul de-mpărat,
iar nunta lor
nu știu cu ce-ar aduce,
că doar ologi, tâlhari și bețivani
se strânseră-n ospăț împărătesc,
iar eu în loc să fiu pe cruce,
c-a mea era și nu a Lui,
în fața Mirelui benchetuiesc
până bojogii nu mai pot.

Ce roșu-i vinul ce i-L beau,
de parcă strop cu strop
a picurat din fiecare cui…