Pictura: Julius Zuber (1867-1918)
Ala, bala, portocala,
omul negru cu sucala.
Cine vrea din noi să-nceapă,
dă cocoșul peste groapă,
o voronă, și-n pănușă
scârțâitul de la ușă.
– Iar de sete ce-o să beu?
– Coada de la curcubeu.
Flacăra de pe comoară
pentru urdiniș de moară.
Haide, haide te grăbește,
luna-i nouă-n solz de pește!
Ala, balul, portocalul,
are flori la hamuri calul.
Nu vezi? Ochiul ți se-ncurcă,
s-a sfârșit bala din furcă.
Fugi! Întins de-a huța, huța,
cu căruța, cu căruța…
Noapte bună, drum de stea!
Ala,
bala,
portoca…
Mai dramatic decât orice jelanie acest ”nevinovat” joc de copii. Doar versurile, de o frumusețe sprințară, alungă gândul… : )
Mulțumesc, doamna Ronescu pt. semnul de lectură
“portoca…”… in silaba lipsa e toata tristetea, toata spaima, atat de bine mascate de aparenta “jocului”… poate daca am reusi sa luam totul in “joaca” ar fi mai usor… dar sunt unele lucruri pe care, daca le iei EXCLUSIV in “joaca”, devine f. grav… moartea si iubirea… si mai sunt si altele, dar n-o sa le insir aici pe toate… 🙂
De ce nu? Sunt curios. Ce ar putea să fie la fel de grav ca moartea și iubirea? Mulțumesc mult pt. punctele de suspensie ale comentariului,,,