”De unde vii,
sora cea mică a focului,
tu care știi
roua din jar s-o descui?
Lutul tânăr,
de ce totdeauna e scris
cu-al tradafirului cui?
Lacrimă,
rodire de cer și pustie,
tu nu ai fost niciodată,
cu apele noastre, ale locului,
rubedenie.
Din care denie,
fără de clopot, fără de toacă
ai făcut calea întoarsă?
Punte tărâmului,
când o să-nceapă
nunta salcâmului
cu noaptea pe creangă netoarsă?
De ce-ai îmbrăcat
apelor haina?
Norului –
taina
adâncă a dorului,
cum nimeni n-a văzut în Sumer,
suspin colorat arcuindu-se-n cer?…”
”Sanherib,
ai terminat de pe strună
întreaga-ți cântare pelină?”
”Regină,
tu ești cu mult mai frumoasă
decât toată-nflorirea
păcatului,
precum peste ape
ispitele lunii.
Eu am cântat Eufratului,
dar pentru tine,
buzele noastre au cântecul lor
din tăcerea înaltă a strunii
atinsă de dor.”
