În piatră le-a scris
muritorilor legea.
Din vremuri domuze.

Au venit îndrăgostiții apoi,
fiii munților,
și i-au zis:
” Pentru aripi – buze,
în loc de cuvinte-
privirea.
Tu, care ești Iubirea,
deasupra de bine și rău,
au nu prin noi
pe lut ți-ai tors firul?
Cum ar putea,
cel ca și tine-ndrăgostit,
ca muritorul de rând să sfârșească?
Au nu e-n oglindă
întreg chipul tău?
Oare nu trandafirul,
așa cum e – ghimpe și cuie,
nu-ți este și ție cărare
ce tristețea și-o suie
asemenea nouă?
Cine-și ascunde,
dar uită să-și șteargă
stropul de rouă?
Au nu din genele tale a curs?
Tu nu-nțelegi? Tu, inimă iubindă,
n-ai unde să fugi din oglindă.
Sunt lacrima ta.
Eu ard ca și tine, fără de seară.
De ce-n orice noapte-mi vorbești
despre moarte?
Știu jocul de-a umbra,
cum să-i sar peste coardă.
Moartea nu poate să ardă
ca vulcanul
când palmierul și-l spune.
Ea-l trece
pe muritorul ce-i mândru de lanțuri
cu-același leagăn,
din patru scânduri de brad sau pădureț,
dar cel îndrăgostit
chiar și pe tine te poartă
ca pe-un odor de mare preț,
cu cele patru strune.”

Și le-a răspuns Iubirea:
”Buze v-am dat, presusul de aripă,
nu vi-i de-ajuns,
când cel ce iubește
vecia și-o soarbe din clipă?

Fiți unul din altul grădină!
Cu buze, asemeni ca voi,
inimii mele,
‘nainte de soare și stele,
dintru adâncul înalt i-am grăit:
Inimă,
azi sunt îndrăgostit,
fă-te lumină!”