CERBUL…

Tags

lune et cerf-Isabelle Ferchaud

Foto: lune et cerf, Isabelle Ferchaud

Cerbul a văzut,
alături,
în oglinda de apă,
cu gene subțiri, ca de iarbă,
neașteptată, o ciută.

Ca pe-un luceafăr
o strânge sub pleoapă,
dar numai în gând o sărută,
și nu-ndrăznește s-o soarbă.

Întoarce capul spre noi.
În ochi
e seara de corn dinspre stână,
când stele aprind din acioi,
pe izvor
descântecul lor
de dragoste.

Cerbul nu-nțelege
de ce ne ținem de mână,
ca două aripi
de-aceeași rândunică,
și nedumerit dă din cap:
”De ce le-o fi frică?
Oare-n pădure
nu fiecare-i
staroste?”

***

O, brațele mele cum știu să te fure,
ca din miresmele bradului,
și mă asculți cu spaimă:
”Ai grijă de murele iadului!”,
dar ochiul mai apoi,
când stele se-aprind din cioi,
adumbrirea îngaimă
pe umărul meu,
ca răsăritul, de floare prea greu,
scuturând din prisos de voință.
Dintr-odată
tot trupul, ca ars, îți tresare,
zvârlugă scăpând printre dește:
”Cine bea după cerb,
să-și pună-o dorință!
Oricare-ar fi ea,
se-mplinește!”

Dar hoțul din mine
mocnit meditează:
”Oare-ai știut
că buzele tale
le-ai uitat fără pază?
Pedeapsa ți-o meriți,
cu vârf și-ndesat.
Închide ochii!
Să-ncepem cu primul sărut!”

DESPRE VĂZ NU VORBEȘTI

Tags

12294_1597187x550-foto by mary mansey

DESPRE VĂZ NU VORBEȘTI…

Despre văz nu vorbești.
Ochiului îi este de-ajuns
privirea.
Nu descrii auzul, respirul,
dar, mai ales, iubirea.

Trandafirul
n-a scris nici o carte
de-nțelepciunea culorii,
ori de-adierea
de prin răcoarea grădinii,
trăgând cu urechea
la bobul de rouă.
Adevăr zic vouă,
nimeni dintre fiii cerului
n-a cântat mai frumos,
în graiul luminii,
despre iubire,
de la mireasmă
până la ultimul spin.

Despre văz – orbii vorbească.
Ochiului
îi este de-ajuns
îmbrățișarea din privire,
cum numai ochiul
știe să iubească.
El în toate ce sunt de-a văzutul
îi vede luminii sărutul.
A-toate-iubitor
este ochiul!

El nu măsoară
cu terezia, kilul, sfoara
sau cotul.
Nu e nevoie
să-mi spui mă iubești
când A -Toatelui-Totul –
Iubirea,
prin ochiul tău,
fără aripă,
văzduhul și-l zboară.

Crezi oare,
cuget de biet muritor,
vecia ta
putea-voi să-nțeleg?
Doar prin iubire
livezile-ți
ca stupul le culeg,
precum lumina
tăcerea din livadă.

Brațele mele
știu altfel să vadă,
precum un cântec
înfiripând ecoul
din lăută,
ca norul
când văzduhul ți-l sărută,
când apele de bucurie ți se roagă,
iar eu le tălmăcesc
din limba eufrată,
că te iubesc
cum nimeni n-a iubit vreodată,
de la Nippur și până la Uruk,
cu tot Sumerul începutului de lumi!

În limba cuielor pe lut,
doar cu Cel-Veșnic mă aseamăn
când spun cât mi-ești de dragă!
Numai prin El
adâncul știu-l.

Vecia ta e ca pustiul.
Semeț,
nu-și vrea alături semuire
decât oceanicele-i dune.
Dar eu ți-aduc
întimpurirea mea,
înveșnicindu-te
din patru zări și strune.

În locul
apusului cu-n singur soare –
întreaga noapte plină de luceferi
în miriade ce-au scăpat din număr,
când mult ștrengarul meu sărut
te strigă
pe luminișul de pe umăr.

Până-n tării s-a ridicat pustiul,
trufaș în urletul coleric,
ca-n locul străluminii hialine,
să prăbușească totu-n întuneric.
Cel-Veșnic, ce-i a-toate-viul,
văzând doi tineri cântându-se de mână,
a prins pustiul de grumaz,
și-l puse urma lor să o sărute,
de pe fâșia de nisip
din rugăciunea mării…

Vecia ta, cea fără chip,
n-a cunoscut nici văzul, nici respiru’ !

Ninlil,
a răsărit luceafărul Nibiru –
povestea noastră,
ce spinul și-l ascute-n patru strune
și-l scrie-apoi în lut!
Întreabă-l, în lumina lui,
cum s-ar putea traduce: vreau să te sărut!

SANHERIBE, ŢI-ADUCI AMINTE…

Tags

,

water-lily-1920x1200-wallpaper-photos-dsc07131

– Ți-aduci aminte,
când am gustat din lacrimă?
Duhul sărat al mării
ce mi-o fi spus, ce mi-o fi scris
în seara aceea?

”Vei fi mai frumoasă
ca orhideea
ce-a băut din propriul ei vis
otravă de cântec și har,
dar…”

A mai zis
că moartea-i
în tot ce e viu.
Credeam că atunci când iubești,
nu există târziu.
Ce-nseamnă să mori?
Nu mai ești?
N-auzi sub nisipuri fierbinți
apa vie
gâlgâindu-și chemări dedesubt?
Târziul cumva e spre floare,
sau e propriul lui frupt?

– Nu pune-ntrebare-ntrebării.
Lacrima știe
tot zbuciumul mării,
de-aceea-amândouă
au gustul salinei și-al zării,
ce doare mai rău decât ghimpul.

De ce ispitești înserărilor steaua
pe unde greșit-ai cu timpul,
când deasupra prin cântec
migdalul e-n floare?

Tu-n brațele mele
vei rămâne mereu orhideea.
Iubirea
întotdeauna e zborul,
cum veșnicia se-ascunde în clipă,
de-aceea
nu ni s-a dat
povara de cer în aripă,
că frunza presimte
ce n-a văzut norul
de-a lungul lumii, de-a veacul,
cum se pitulă moartea,
pe sub sămânță, în cufăr.
De umbră te dezbraci
unde sfârșește tina,
da-ți primenești lumina
prin dorul alb de nufăr.

Oare tu știi, când toate-ale lumii
or fi ca să tacă
precum a fost Începutul,
care-ar fi tâlcul
ce morții-ar putea ca să-i scape?
Buzele tac, ochii se-nchid
și totuși…
Cer nou, și pământul mai pur, se vor naște
când le-o sfinți sărutul,
precum un luceafăr și-aprinde pe ape
nestinsele flăcări de lotuși.

NINLIL ÎȘI CEARTĂ IUBITUL

Tags

, ,

18197_981607235197476_5757164421719063046_n-Ivy Jacobsen

Foto: Ivy Jacobsen

Nu ți-i de-ajuns
pe-o inimă
mai mare cu-n dor decât Sumerul
să domnești?
Peste munți, peste văi
să-i fii rigă?
Ofrandă pe lacuri,
nu ți-s de-ajuns
floarea de noapte și cerul?
Toate-ale tale să-ți fie!
În plus, adânc de păduri
din povești
cu izvorul încă nespus!
Spune-mi, e drept
sărutul meu să mi-l furi?

Nu ți-i de-ajuns
migdalul cu floarea-n hotar,
că ți-a făcut
din legănare de creangă
o flaută?
De ce vrei să-mi furi un sărut?
De ce când te dezmierd
mi-e frică nu cumva să te pierd
pe unde cântecul caută
drum printre rugii de mure?
Migdalul nu crezi că-i de-ajuns?
Spune-mi, e drept,
prima-nflorire a lui
buzele tale să-mi fure?
Poți răule drag,
hai să zic,
doar la ureche să-mi spui?

Aha, înțeleg…
Înșoaptă-l să fie descântec!
Îți promit, nu mă supăr!

***
…iar umbrele lor, acum sub migdal,
s-au unit într-un cântec.
Eufratul, se face
că nu știe nimic,
lăsând veșnicia la mal
semnată-ntr-o buche de nufăr.

AȘA GRĂIT-A EUFRATUL

Tags

,

m45_2013_newt_129-www,astronomy.ro-pleiadele

AȘA GRĂIT-A EUFRATUL

”Nebunilor,
le-a grăit Eufratul
morocănoşilor bătrâni:
Niciodată noaptea
nu a fost întuneric.
Cine-ar putea
de-ndrăgostiți să-ascundă
genunea
roditoare de adâncuri,
de alte genuni născătoare?

De dincolo de Calea Lactee,
când noaptea-i privighetoare,
au nu vedeți
luceferii
cum unul din altul se-aprind
dorul luminii să-l beie?

Urgisiților,
cine-ar putea
îndrăgostiților să fure
Orionul, Arcturus, Pleiadele?
Pentru ei înfloresc miriadele
început de minune.

Umpleți fluierele,
cu cântec nou, până sus!
Numai noaptea, cerul
n-are ham de apus.
Auziți,
fii ai țărânii și-ai cenușilor,
numai noaptea cerul e liber
luceferii toți să și-i poarte,
neîntinați de apus,
neprihăniți întru spus.
Numai noaptea-și îmbracă
podoaba coroanei și haina,
și-mprumut de la Rigă, inel.
De veți iubi,
Celui-Veșnic fi-veți la fel.”

Astfel le-a grăit Eufratul,
dar nu înainte
să le desferice taina
necunoscută
colbului din vânturișca zării:
” Cântați din alăută,
toți tinerii Sumerului!
La noapte
voi purta cerului
toate însemnele din stele!
Apele mele
s-or dărui în sărut prima oară
apelor mării…”

ȘTIAI, NINLIL, CĂ PĂRUL TĂU?

Tags

, ,

arising-sculptura-bronz

…că părul tău
are mireasma aducerii aminte
pe când în lume nu erau cuvinte?
Oare crinii câmpului
au nevoie de vorbă oloagă,
de cârjă, toiagă,
stiharului să-i peticească haina
spre a-și grăi înflorirea?
Sau buzelor, să te culeagă,
de ajuns nu li-e taina –
sărutul?

Oare cum o fi fost
când Iubirea,
aplecată deasupra abisului ei,
și-a văzut ne-nceputul,
cum l-ar șopti oglinda?
Numai din cântec de buze,
ne-ngroșat în cuvinte
și-a purces izvodirea
a-tot-fiindul, a-tot-fiinda.

Părul tău
are mireasma aducerii aminte
a celuilalt tărâm,
amintelui înfiripând către spus,
fior și graiuri de salcâm –
lăutei mele, despletirea.

La început a fost Iubirea,
apoi veniră binele, păcatul,
iar diademă-a lor
aleasă vina,
dar înaintea lor,
‘nainte de a-și striga lumina,
plutea fiorul primei nopți,
ispita neființei genunii spre fiindă,
când s-a văzut în cântec,
așa cum Eufratul,
iubirea noastră-o unduie-n oglindă.

De-ai ști
ce dragă-mi ești Ninlil
când părul,
dintr-o aruncătură-a frunții,
întreaga-i noapte ți-e răsfăț pe spate!

Atunci, cel ce iubire-nseamnă –
Eufratul,
făcând cu ochiu-mi spune
de-Acela Veșnic înspre toate:
El care
s-a luptat la vânătoare
cu neființa! …

Privește-acum trofeul nopții,
Sanherib,
cât de semeață, hoțoaica ta
și-l poartă peste umăr,
de parcă-ar fi arcașul
purtându-și biruința
și vânatul.

DIS-DE-DIMINEAȚĂ

Tags

11200574_1640612666162315_4408565024831937449_n

Cel-Al-Toatelor-Unul
a uitat ușa întredeschisă
la piatră.
Se vede până-n odaia
de dincolo a ei.
Perdelele-s trase.
Cineva se-aude plângând.
Ca văpaia.
Știți voi ce mult
doare-nceputul,
scânteia, focul, sărutul?

Cel-Al-Toatelor-Unul
a uitat ușa întredeschisă
la apă.
Se vede până dincolo
de pâlpâirea
celor ce vor veni
pe-a valului coamă.
Numele lor speranță
se cheamă,
dar nu înseamnă nimic
lacrămilor,
când miroase rânced
a-nserare.
Știți voi ce mult doare
când nu rostești durutul,
scânteia, speranța, sărutul?

Cel-Al-Toatelor-Unul
a uitat larg deschisă ușa
inimii lui.

Trecutu-au trei nopți peste noapte.

Femeile pescarilor
deja în straiele nopţii
şi-ale văduvirii intrară.

Nimeni nu-i închide ușa.
Nimeni nu privește-nlăuntru.
Cel-Al-Toatelor-Unul
e singur.
N-are om să-i aprindă opaița
și peste frică să-l treacă.
Doar inima lui se aude,
dis-de-dimineață, cum toacă:
dar dacă… nisipul răspunde,
dar dacă… valul răspunde,
dar dacă… noaptea răspunde.
Știți voi luminii
ce mult îi doare-nceputul,
scânteia, iubirea, sărutul?

PASĂREA FOCULUI

Tags

,

images-phoenix 4

PASĂREA FOCULUI

Totul e apă,
a zis băutorul de apă.
Și ca apa s-a dus.

Totul e aer,
a zis sinucigașul înghițind
ultima pală de-apus.

Totul e lut,
a zis Ereșkigal
Olarului.
Dar Mâna Cântecului
nu i-a răspuns.
A lăsat-o să mânânce glod
din mocirla batjocoriților,
dar pe ulcior,
îndrăgostiților
le-a scris
cântec de viță de vie
.
Totul e foc,
pentru că totul e viu pe ulcior,
răspunse lăuta iubirii.
Chiar moartea,
prin foc se transformă
în cuneiformă –
cheița tainei și-a firii.

Dincolo de apă – Eufratul,
dincolo de aer – sărutul,
dincolo de cântec – izvodul
ce-l înalță lutul
din care luceafăru-și bea
sufletul
și luminii păcatul.

Frunza nu poate să fie
mai mult decât floare
din agrăitul bobocului,
dar nici nu-mprumută
ceva din tristețea cenușii,
pentru că știe.
Chiar sperla încă e ardere,
cuib
pentru Pasărea Focului.

CU SITĂ NOUĂ

Tags

,

VM_stillife79-Shannon Webster, Inner Glow
Foto: VM – Shannon Webster, Inner Glow

Cu sită nouă
gândul rău mă cerne.
‘Nainte de-a fi moartea,
oare văzduhurile tale
or fi fost eterne?

Cu mreajă-nnuielită, sau cu leşnic,
Cel-Veşnic
le-a prins din pura lui închipuire.
Te-a îmbrăcat cu ele,
cer după cer,
tu, primul cântec de iubire
ce l-a rostit Cel-Fără-Greşnic,
cu struna eufrată în Sumer!

La început
temuta moarte era un fiştenimeni
printre mulţimile de frunze,
ce nu le ţine minte bietul pom,
dar când văzu
cât de frumos e primul om,
în şarpe se făcu
prădându-i din privire
văzduhul născător de nemurire.
De-atuncea moartea…
Nu te grăbi să spui
c-o fi nemuritoare,
că pentru fiecare
există ac şi cui.

De nu ar fi iubirea
izvodului fără pricină în izvod,
din ce-ar trăi, cerşindu-ne la pod
dinarul de blestem?
Când tu mă chemi, când eu te chem,
ce dulce-i târgovina pe-un sărut!
Când braţele-mi te-adună
ca din prisacă stupul,
cu fiecare mângâiere-n plus,
a răsărit de lună,
tot mai lăută ţi se face trupul,
negrai iubirii
care a fost luminii început,
fără de soare, fără de apus,
cum ar putea să-mi fie gândul
spre zdreanţa ei,
când până-n vârf de dor
dumbrăvile de tei,
te cheamă înflorinde
spre cântecu-mi ce-n braţe strângu-l?

Au nu aş fi nătângul,
când vinul veşniciei îl pot sorbi încet,
în locul lui s-accept
buretele de-oţet?

De-mi dai o sărutare,
îţi vând al ei secret.
Cea prea semeaţă lumii,
crezând c-ar fi şi Celui-Veşnic
asemenea în rang,
spre noi
o să arunce-o secere.
Ei şi? Iubirea n-are trecere!
Scula de moarte i se-ntoarce înapoi
că n-a ştiut că dragostea,
chiar morţii moartea i-o întoarce
asemeni unui bumerang.

UN FOC EXISTĂ…

Tags

,

cool-fire-art15- rug aprins

UN FOC EXISTĂ…

”Deschizându-și gura, Ghilgameș a grăit lui Enkidu: ”Au cine oare ar putea, prietene, să ajungă până la Cer? Doar zeii singuri și soarele împărățesc pe-acolo în veșnicie, dar zilele muritorilor sunt numărate. Orice ar face oamenii, totu-i ca suflarea vântului!”
( ”Epopeea lui Ghilgameș”. Tăblița a doua.)

Un foc există
pe care nu îl știu tăciunii,
nici cartea cu-nceputurile lumii.
Dă-mi mâna! El se cântă
când inimii
îi zbor din cer în cer
lăstunii,
și-albastrul părerilor de rău
apune-n ametistă.

În Sumer,
lăuta-și împrumută Eufratul
cu încă-o primăvară din roditul strunii,
al fragilor pe zmeuriș de rug,
că nu e foc
așa cum iasca și amnarul
semințe de scântei s-arunce-n meșteșug.

De ce iubirea și amarul
sunt numele luminii?
Ce sânge de cucută poartă crinii,
că nu își apăr,
ca trandafirii cuibul de luceafăr,
sau eu ce-n cuneiforme,
plăpândul tău
îl scriu cu ghimpele, cu spinii?

Ce fel de sânge crinii împrumută?
Or fi și ei din neam de alăută?
Când spinul nu se vede în afară
și invers crește cărarea lui parșivă,
ca unghia ce cărnii se-ntoarce împotrivă,
nu-i altceva mai mult ca să te doară!

E focul ce nu-l știu tăciunii,
cum se citește un grăunț
pe dinăuntru, până în rărunchi,
ca un copil, fără de vorbe și desculț,
cu tufa-i de bujori, stând în genunchi.

Dă-mi mâna,
pe unde înfloresc din colbul altor vremi
migdalul și mălinii,
poate-nțeleg
când îți culeg
sălbatici fragi cum n-a visat frăgarul.

De ce iubirea și amarul
sunt numele luminii?