Tristețile cui
prin codrii inimii mele,
nelămurit,
ca o ceață pe ape,
încep să mă doară
ca ascunsul de taină sub pleoape?
În fiecare seară,
cu un cântec în plus,
îmi ești mai aproape.
Mugur din coasta de ram,
de ce n-ai rămas
dorul luminii spre floare?
Ochii tăi, încă mai poartă
tristețea ce-adâncului doare,
până-n rărunchii de piatră ai lunii
și-ai singurătăților.
Pentru noi zboară lăstunii,
cu semnătura întoarsă în stea
după care punct nu se pune.
Pe strune
livada te-mbracă-n răcoare.
Fragii sălbatici se-ascund
pe unde știmele nopții pătrund
blestemul să-l ferice-n ghimp.
Tu știi veșnicia ce este,
dar buzele mele
au meșteșug s-o culeagă de timp,
când peste Eufrat, din părut,
se face liniște
ca la primul sărut.
Luceafărul Nibiru
își macină seara…
Se-aude doar moara.
Oare ce-o vrea să spună,
când eu te dezmierd
din strună în strună?
Cum aș putea să te pierd
când atât de dragă îmi ești?
Roată de apă, roată de lut,
ia-mi timpul și minte-l sărut cu sărut!
Știi că fără de frupt,
nimic nu a fost la-nceput
când haosul greu se urni spre cuvinte?
Apa și-aduce aminte
de-ale tale văzduhuri,
gândite, pe valea genunii, cu norii.
Roata morii…
dar alta-i ce-o macină-n pântec –
bobul ce-i scapă în cântec.
E zburătorul de moarte,
fluturul verde
din pilda borangicului
ce somnu-și zbură peste râu.
Dă-mi mâna,
Regină și stăpâna
spicului
din stema de grâu!
…tristețile cui
prin dumbrăvirea de cedru?
Numai tu
cunoști să le-apui,
iar eu – tălmăcitorul iubirii
pe tăblița de lut.
Lacrima-i toarsă
de cui.
Apoi arsă.
Veșnicia,
spre-a-și zămisli aripa,
coboară în lut,
ca s-o cuprindă
clipa
în toate genunile ei,
cum numai Eufratul
e-n stare să le-aprindă
printr-un singur sărut.
dumitruichim 