SĂRUT EUFRATIC

Tags

,

1414_13674_19-sursa foto Google images -foto G.Corneille

Tristețile cui
prin codrii inimii mele,
nelămurit,
ca o ceață pe ape,
încep să mă doară
ca ascunsul de taină sub pleoape?

În fiecare seară,
cu un cântec în plus,
îmi ești mai aproape.

Mugur din coasta de ram,
de ce n-ai rămas
dorul luminii spre floare?

Ochii tăi, încă mai poartă
tristețea ce-adâncului doare,
până-n rărunchii de piatră ai lunii
și-ai singurătăților.

Pentru noi zboară lăstunii,
cu semnătura întoarsă în stea
după care punct nu se pune.

Pe strune
livada te-mbracă-n răcoare.
Fragii sălbatici se-ascund
pe unde știmele nopții pătrund
blestemul să-l ferice-n ghimp.
Tu știi veșnicia ce este,
dar buzele mele
au meșteșug s-o culeagă de timp,
când peste Eufrat, din părut,
se face liniște
ca la primul sărut.

Luceafărul Nibiru
își macină seara…
Se-aude doar moara.
Oare ce-o vrea să spună,
când eu te dezmierd
din strună în strună?
Cum aș putea să te pierd
când atât de dragă îmi ești?

Roată de apă, roată de lut,
ia-mi timpul și minte-l sărut cu sărut!
Știi că fără de frupt,
nimic nu a fost la-nceput
când haosul greu se urni spre cuvinte?

Apa și-aduce aminte
de-ale tale văzduhuri,
gândite, pe valea genunii, cu norii.
Roata morii…
dar alta-i ce-o macină-n pântec –
bobul ce-i scapă în cântec.
E zburătorul de moarte,
fluturul verde
din pilda borangicului
ce somnu-și zbură peste râu.

Dă-mi mâna,
Regină și stăpâna
spicului
din stema de grâu!

…tristețile cui
prin dumbrăvirea de cedru?
Numai tu
cunoști să le-apui,
iar eu – tălmăcitorul iubirii
pe tăblița de lut.

Lacrima-i toarsă
de cui.

Apoi arsă.

Veșnicia,
spre-a-și zămisli aripa,
coboară în lut,
ca s-o cuprindă
clipa
în toate genunile ei,
cum numai Eufratul
e-n stare să le-aprindă
printr-un singur sărut.

VOM FI LUNĂ PLINĂ DIN NOU

Tags

,

luna-llena1

Se face seară în Sumer,
ca din fior păcatul,
iar din migdalul lui
răcoare ne-ncepută.

Am trimis Eufratul,
Regină,
să-ți aducă luna
de prin dumbrăvi de palmier,
când apele mării
pe primul născut din luceferi sărută.

Prin poiana fără de stele
va fi doar luna ta plină,
rămâi brațelor mele,
Regină!

Ai grijă de cântecul rar,
subțire-n safir și-n opale
ca pânza de fluture!
Ai grijă
să nu se scuture
colbul de aur, pulberea fină
a tristeților tale,
fără-ntuneric de vină.

Pe umărul meu,
visul ți-l simt în suflare,
ca o pală de suflet ce doare
legănându-și primele șoapte.

Eufratul s-a dus după lună…

În părul tău
se face tot mai noapte.
Cum stăm îmbrățișați amândoi,
parcă unul din altul răsare!

Sărută-mă, Regină!
Suntem numai noi,
cum luncă n-am fost niciodată.

Eufratul e-atât de departe…

Cine știe de-o fi să se-ntoarcă?!

Dar dacă,
prin vreun târg, undeva, răsăritu-a vândut
să-și cumpere şi el,
asemenea mie, lăută?
Aș zice,
pân’atunci fii luna mea plină,
sărut izvorând din sărut…

Iar dacă va fi să-ți aducă
răsăritu-napoi,
căutat din ecou în ecou,
o să ne cerem scuze c-am început
fără el
și vom fi lună plină din nou.

OARE CE-O FI VISÂND ALĂUTA?

Tags

s560x316_Libelula_intr-un_tunel_de_vant_1

La Eufrat, printre sălcii,
luna
și-a dezvelit sânii
să se scalde.

Migdalul,
ca prin sită privind,
a-nceput să-nflorească
minuni
până-n neclar de ispită
jucată și-n fulg și-n smaralde.

O libelulă-i desenează
rotundului de lună
cireașa amară,
nepârguită.

Prin trestii vântul
cântecului începe
să-i doară,
că-i numai suflare,
iar din lut nimic nu i-e tors.

Libelula s-a-ntors.
E numai aripi acum,
mai subțiri
decât spusul de fum
al știubeului.

Al cui o fi duhul,
că lutul i-a rămas nespovedit?

În loc de lăută,
mâinile noastre
pe furiș se sărută.

Întreb ochii tăi:
Cântecul
o fi fost mai înaintea lor,
de ți-a lăsat
adâncul fântânii,
din el să te bea ochiul meu
tot mereu însetat?
Mângâierile mâinii
sunt noaptea lor sfântă
când stelele cântă.

Departe,
parcă din dorul de moarte,
aud Eufratul
ca un plâns de prisacă…

Mâinile noastre iarăși se joacă.
Nu-i așa Ninlil,
că-i bine să-ți fie
năstrușnică mâna-copil?

Oare ce-o fi visând
alături de noi alăuta?
Prin somn,
din când în când,
se-aude-atât de greu,
din toate stihirile ei
suspinând…

CERBUL…

Tags

lune et cerf-Isabelle Ferchaud

Foto: lune et cerf, Isabelle Ferchaud

Cerbul a văzut,
alături,
în oglinda de apă,
cu gene subțiri, ca de iarbă,
neașteptată, o ciută.

Ca pe-un luceafăr
o strânge sub pleoapă,
dar numai în gând o sărută,
și nu-ndrăznește s-o soarbă.

Întoarce capul spre noi.
În ochi
e seara de corn dinspre stână,
când stele aprind din acioi,
pe izvor
descântecul lor
de dragoste.

Cerbul nu-nțelege
de ce ne ținem de mână,
ca două aripi
de-aceeași rândunică,
și nedumerit dă din cap:
”De ce le-o fi frică?
Oare-n pădure
nu fiecare-i
staroste?”

***

O, brațele mele cum știu să te fure,
ca din miresmele bradului,
și mă asculți cu spaimă:
”Ai grijă de murele iadului!”,
dar ochiul mai apoi,
când stele se-aprind din cioi,
adumbrirea îngaimă
pe umărul meu,
ca răsăritul, de floare prea greu,
scuturând din prisos de voință.
Dintr-odată
tot trupul, ca ars, îți tresare,
zvârlugă scăpând printre dește:
”Cine bea după cerb,
să-și pună-o dorință!
Oricare-ar fi ea,
se-mplinește!”

Dar hoțul din mine
mocnit meditează:
”Oare-ai știut
că buzele tale
le-ai uitat fără pază?
Pedeapsa ți-o meriți,
cu vârf și-ndesat.
Închide ochii!
Să-ncepem cu primul sărut!”

DESPRE VĂZ NU VORBEȘTI

Tags

12294_1597187x550-foto by mary mansey

DESPRE VĂZ NU VORBEȘTI…

Despre văz nu vorbești.
Ochiului îi este de-ajuns
privirea.
Nu descrii auzul, respirul,
dar, mai ales, iubirea.

Trandafirul
n-a scris nici o carte
de-nțelepciunea culorii,
ori de-adierea
de prin răcoarea grădinii,
trăgând cu urechea
la bobul de rouă.
Adevăr zic vouă,
nimeni dintre fiii cerului
n-a cântat mai frumos,
în graiul luminii,
despre iubire,
de la mireasmă
până la ultimul spin.

Despre văz – orbii vorbească.
Ochiului
îi este de-ajuns
îmbrățișarea din privire,
cum numai ochiul
știe să iubească.
El în toate ce sunt de-a văzutul
îi vede luminii sărutul.
A-toate-iubitor
este ochiul!

El nu măsoară
cu terezia, kilul, sfoara
sau cotul.
Nu e nevoie
să-mi spui mă iubești
când A -Toatelui-Totul –
Iubirea,
prin ochiul tău,
fără aripă,
văzduhul și-l zboară.

Crezi oare,
cuget de biet muritor,
vecia ta
putea-voi să-nțeleg?
Doar prin iubire
livezile-ți
ca stupul le culeg,
precum lumina
tăcerea din livadă.

Brațele mele
știu altfel să vadă,
precum un cântec
înfiripând ecoul
din lăută,
ca norul
când văzduhul ți-l sărută,
când apele de bucurie ți se roagă,
iar eu le tălmăcesc
din limba eufrată,
că te iubesc
cum nimeni n-a iubit vreodată,
de la Nippur și până la Uruk,
cu tot Sumerul începutului de lumi!

În limba cuielor pe lut,
doar cu Cel-Veșnic mă aseamăn
când spun cât mi-ești de dragă!
Numai prin El
adâncul știu-l.

Vecia ta e ca pustiul.
Semeț,
nu-și vrea alături semuire
decât oceanicele-i dune.
Dar eu ți-aduc
întimpurirea mea,
înveșnicindu-te
din patru zări și strune.

În locul
apusului cu-n singur soare –
întreaga noapte plină de luceferi
în miriade ce-au scăpat din număr,
când mult ștrengarul meu sărut
te strigă
pe luminișul de pe umăr.

Până-n tării s-a ridicat pustiul,
trufaș în urletul coleric,
ca-n locul străluminii hialine,
să prăbușească totu-n întuneric.
Cel-Veșnic, ce-i a-toate-viul,
văzând doi tineri cântându-se de mână,
a prins pustiul de grumaz,
și-l puse urma lor să o sărute,
de pe fâșia de nisip
din rugăciunea mării…

Vecia ta, cea fără chip,
n-a cunoscut nici văzul, nici respiru’ !

Ninlil,
a răsărit luceafărul Nibiru –
povestea noastră,
ce spinul și-l ascute-n patru strune
și-l scrie-apoi în lut!
Întreabă-l, în lumina lui,
cum s-ar putea traduce: vreau să te sărut!

SANHERIBE, ŢI-ADUCI AMINTE…

Tags

,

water-lily-1920x1200-wallpaper-photos-dsc07131

– Ți-aduci aminte,
când am gustat din lacrimă?
Duhul sărat al mării
ce mi-o fi spus, ce mi-o fi scris
în seara aceea?

”Vei fi mai frumoasă
ca orhideea
ce-a băut din propriul ei vis
otravă de cântec și har,
dar…”

A mai zis
că moartea-i
în tot ce e viu.
Credeam că atunci când iubești,
nu există târziu.
Ce-nseamnă să mori?
Nu mai ești?
N-auzi sub nisipuri fierbinți
apa vie
gâlgâindu-și chemări dedesubt?
Târziul cumva e spre floare,
sau e propriul lui frupt?

– Nu pune-ntrebare-ntrebării.
Lacrima știe
tot zbuciumul mării,
de-aceea-amândouă
au gustul salinei și-al zării,
ce doare mai rău decât ghimpul.

De ce ispitești înserărilor steaua
pe unde greșit-ai cu timpul,
când deasupra prin cântec
migdalul e-n floare?

Tu-n brațele mele
vei rămâne mereu orhideea.
Iubirea
întotdeauna e zborul,
cum veșnicia se-ascunde în clipă,
de-aceea
nu ni s-a dat
povara de cer în aripă,
că frunza presimte
ce n-a văzut norul
de-a lungul lumii, de-a veacul,
cum se pitulă moartea,
pe sub sămânță, în cufăr.
De umbră te dezbraci
unde sfârșește tina,
da-ți primenești lumina
prin dorul alb de nufăr.

Oare tu știi, când toate-ale lumii
or fi ca să tacă
precum a fost Începutul,
care-ar fi tâlcul
ce morții-ar putea ca să-i scape?
Buzele tac, ochii se-nchid
și totuși…
Cer nou, și pământul mai pur, se vor naște
când le-o sfinți sărutul,
precum un luceafăr și-aprinde pe ape
nestinsele flăcări de lotuși.

NINLIL ÎȘI CEARTĂ IUBITUL

Tags

, ,

18197_981607235197476_5757164421719063046_n-Ivy Jacobsen

Foto: Ivy Jacobsen

Nu ți-i de-ajuns
pe-o inimă
mai mare cu-n dor decât Sumerul
să domnești?
Peste munți, peste văi
să-i fii rigă?
Ofrandă pe lacuri,
nu ți-s de-ajuns
floarea de noapte și cerul?
Toate-ale tale să-ți fie!
În plus, adânc de păduri
din povești
cu izvorul încă nespus!
Spune-mi, e drept
sărutul meu să mi-l furi?

Nu ți-i de-ajuns
migdalul cu floarea-n hotar,
că ți-a făcut
din legănare de creangă
o flaută?
De ce vrei să-mi furi un sărut?
De ce când te dezmierd
mi-e frică nu cumva să te pierd
pe unde cântecul caută
drum printre rugii de mure?
Migdalul nu crezi că-i de-ajuns?
Spune-mi, e drept,
prima-nflorire a lui
buzele tale să-mi fure?
Poți răule drag,
hai să zic,
doar la ureche să-mi spui?

Aha, înțeleg…
Înșoaptă-l să fie descântec!
Îți promit, nu mă supăr!

***
…iar umbrele lor, acum sub migdal,
s-au unit într-un cântec.
Eufratul, se face
că nu știe nimic,
lăsând veșnicia la mal
semnată-ntr-o buche de nufăr.

AȘA GRĂIT-A EUFRATUL

Tags

,

m45_2013_newt_129-www,astronomy.ro-pleiadele

AȘA GRĂIT-A EUFRATUL

”Nebunilor,
le-a grăit Eufratul
morocănoşilor bătrâni:
Niciodată noaptea
nu a fost întuneric.
Cine-ar putea
de-ndrăgostiți să-ascundă
genunea
roditoare de adâncuri,
de alte genuni născătoare?

De dincolo de Calea Lactee,
când noaptea-i privighetoare,
au nu vedeți
luceferii
cum unul din altul se-aprind
dorul luminii să-l beie?

Urgisiților,
cine-ar putea
îndrăgostiților să fure
Orionul, Arcturus, Pleiadele?
Pentru ei înfloresc miriadele
început de minune.

Umpleți fluierele,
cu cântec nou, până sus!
Numai noaptea, cerul
n-are ham de apus.
Auziți,
fii ai țărânii și-ai cenușilor,
numai noaptea cerul e liber
luceferii toți să și-i poarte,
neîntinați de apus,
neprihăniți întru spus.
Numai noaptea-și îmbracă
podoaba coroanei și haina,
și-mprumut de la Rigă, inel.
De veți iubi,
Celui-Veșnic fi-veți la fel.”

Astfel le-a grăit Eufratul,
dar nu înainte
să le desferice taina
necunoscută
colbului din vânturișca zării:
” Cântați din alăută,
toți tinerii Sumerului!
La noapte
voi purta cerului
toate însemnele din stele!
Apele mele
s-or dărui în sărut prima oară
apelor mării…”

ȘTIAI, NINLIL, CĂ PĂRUL TĂU?

Tags

, ,

arising-sculptura-bronz

…că părul tău
are mireasma aducerii aminte
pe când în lume nu erau cuvinte?
Oare crinii câmpului
au nevoie de vorbă oloagă,
de cârjă, toiagă,
stiharului să-i peticească haina
spre a-și grăi înflorirea?
Sau buzelor, să te culeagă,
de ajuns nu li-e taina –
sărutul?

Oare cum o fi fost
când Iubirea,
aplecată deasupra abisului ei,
și-a văzut ne-nceputul,
cum l-ar șopti oglinda?
Numai din cântec de buze,
ne-ngroșat în cuvinte
și-a purces izvodirea
a-tot-fiindul, a-tot-fiinda.

Părul tău
are mireasma aducerii aminte
a celuilalt tărâm,
amintelui înfiripând către spus,
fior și graiuri de salcâm –
lăutei mele, despletirea.

La început a fost Iubirea,
apoi veniră binele, păcatul,
iar diademă-a lor
aleasă vina,
dar înaintea lor,
‘nainte de a-și striga lumina,
plutea fiorul primei nopți,
ispita neființei genunii spre fiindă,
când s-a văzut în cântec,
așa cum Eufratul,
iubirea noastră-o unduie-n oglindă.

De-ai ști
ce dragă-mi ești Ninlil
când părul,
dintr-o aruncătură-a frunții,
întreaga-i noapte ți-e răsfăț pe spate!

Atunci, cel ce iubire-nseamnă –
Eufratul,
făcând cu ochiu-mi spune
de-Acela Veșnic înspre toate:
El care
s-a luptat la vânătoare
cu neființa! …

Privește-acum trofeul nopții,
Sanherib,
cât de semeață, hoțoaica ta
și-l poartă peste umăr,
de parcă-ar fi arcașul
purtându-și biruința
și vânatul.

DIS-DE-DIMINEAȚĂ

Tags

11200574_1640612666162315_4408565024831937449_n

Cel-Al-Toatelor-Unul
a uitat ușa întredeschisă
la piatră.
Se vede până-n odaia
de dincolo a ei.
Perdelele-s trase.
Cineva se-aude plângând.
Ca văpaia.
Știți voi ce mult
doare-nceputul,
scânteia, focul, sărutul?

Cel-Al-Toatelor-Unul
a uitat ușa întredeschisă
la apă.
Se vede până dincolo
de pâlpâirea
celor ce vor veni
pe-a valului coamă.
Numele lor speranță
se cheamă,
dar nu înseamnă nimic
lacrămilor,
când miroase rânced
a-nserare.
Știți voi ce mult doare
când nu rostești durutul,
scânteia, speranța, sărutul?

Cel-Al-Toatelor-Unul
a uitat larg deschisă ușa
inimii lui.

Trecutu-au trei nopți peste noapte.

Femeile pescarilor
deja în straiele nopţii
şi-ale văduvirii intrară.

Nimeni nu-i închide ușa.
Nimeni nu privește-nlăuntru.
Cel-Al-Toatelor-Unul
e singur.
N-are om să-i aprindă opaița
și peste frică să-l treacă.
Doar inima lui se aude,
dis-de-dimineață, cum toacă:
dar dacă… nisipul răspunde,
dar dacă… valul răspunde,
dar dacă… noaptea răspunde.
Știți voi luminii
ce mult îi doare-nceputul,
scânteia, iubirea, sărutul?